Simt că nu mi-a mai rămas decât atât: să mă confesez unei foi albe, virtuale, și unor ochi necunoscuți ce poate vor citi aceste rânduri fără să mă judece. Probabil că povestea mea nu este decât una dintre miile de povești triste ce se întâmplă simultan în lume, probabil că nu sunt nici cea mai nefericită ființă de pe pământ – obiectiv vorbind – dar cum să-i spun asta inimii mele care bate neregulat, mai degrabă tresărind de durere decât marcând pulsul vieții.
Pe scurt, m-am îndrăgostit de tatăl unei prietene. În apărarea mea, vă spun că, la momentul respectiv, se afla în divorț. Eu l-am cunoscut la petrecerea pe care prietena mea a dat-o când a împlinit 18 ani. Eu sunt cu doi ani mai mare decât ea, iar tatăl ei, la acea vreme avea în jur de 40. Un bărbat superb, ușor grizonant, uns cu toate alifiile, cu o privire pătrunzătoare, cu lipici. Pentru mine, a fost dragoste la prima vedere, deși el nu părea că mă vede. În fond, petrecerea era plină de fete tinere și frumoase, de ce să se fi oprit chiar la mine?
Nici nu îmi dădusem seama până atunci că un bărbat cu atâția ani mai în vârstă decât mine m-ar putea atrage atât de puternic. În fine, cert este că, de atunci, am început, sub diferite pretexte, să-mi vizitez mai des prietena, doar ca să am ocazia să-l văd și, poate, să schimbăm câteva cuvinte. Și am avut. Ba chiar, de la un moment încolo, am început s-o vizitez când ea nu era acasă… așa că înțelegeți și voi ce s-a întâmplat între noi. Și chiar dacă ea, la un moment dat, și-a dat seama ce se întâmplă și a refuzat să-mi mai vorbească, nici măcar nu mi-a păsat, căci aveam sufletul plin de o fericire plenară, completă.
Se purta extraordinar de frumos cu mine atunci când eram împreună și, deși niciodată nu m-a invitat undeva și nici nu a vrut să se afișeze cu mine în public, eu nu aveam nevoie de nimic mai mult. Proastă și vrăjită, fără să înțeleg nimic din acest comportament al lui. Obișnuia să-mi spună că sunt mult prea frumoasă și mult prea tânără să-mi încurce viața, că nu ar accepta ca o fată ca mine să se îngroape lângă un viitor moș ca el, că nu vrea să mă nenorocească și să-mi blocheze viitorul și altele asemenea pe care, din nou, eu nu le înțelegeam cu adevărat. Nu atunci. Nu în cei aproape doi ani cât a durat această legătură, această poveste ce mie mi-a marcat sufletul cu fierul încins.
Înțelegerea a venit abia mai târziu, când l-am văzut întâmplător în oraș cu o femeie de vârsta lui. Mergeau de mână, se opreau din loc în loc să se sărute, radiau de fericire, erau exact ca doi tineri de vârsta mea, erau exact așa cum mi-am dorit, exact așa cum mi-am imaginat că am putea fi noi, dar…
Din momentul acela, inocența mea a murit. Din momentul acela, nu mai cred în oameni, în dragoste, în nimic. Din momentul acela, am înțeles că nu am fost decât un neînsemnat pion pe tabla lui de șah și că regina nu e cea ce stă ascunsă mereu în dormitor, ci acea femeie radiantă, de mâna căreia își trăia, cu adevărat, a doua tinerețe. Nici măcar nu am mai avut energie să mă mir că a ales o femeie de două ori mai în vârstă decât mine…
Și, culmea, culmilor, a continuat să mă caute, căci el nu mă văzuse. Nu știa că aflasem. Și, deși mă durea inima, mă durea fiecare celulă din corp, mă durea sufletul ăsta tânăr și împovărat de o dragoste nedreaptă, i-am spus să nu mă mai caute niciodată, i-am spus că, în sfârșit, am înțeles ce-mi zicea el mereu, am înțeles că nu voia să mă nenorocească pe mine, ci pe femeia aceea ce nu-și mai încăpea în piele de fericire.
