Știți ochii ăia de pisică? Dar picioarele acelea lungi până în gât, acelea de ai senzația că nu se mai termină? Dar sânii obraznici ce privesc spre lună, imitând obraznic, desigur, forme ce tind spre perfecțiune, aceia cu nuri obraznici, ostentativi care sar în ochi de te fac să tresari și să te freci… și o las așa, o las să te facă să te freci, bine, fie, la ochi, hai spuneți cunoașteți aceste elemente care puse toate la un loc dau naștere obsesiilor bărbatului însurat sau ne, hai, le știți?
Eu le-am recunoscut azi pe toate la un singur exemplar și am fugit de acasă. Sunt și acum pe drum și parcă nu m-aș mai întoarce, m-am pierdut urmărindu-i parfumul, l-am prins în nări și l-am tot tras, l-am tot simțit, am vrut tot mai aproape și acum, pierdut și îmbătat, nu știu să mai gândesc și să mă îndrept spre casă. Nu, nu mă las dus! Nu mă dau dus, nu plec, mă mai uit, poate am noroc și se uită și ea. Da, este penibil, știu, dar mă scurg, alunec, mă topesc, fac ce fac și mă întorc cu gândul către ea, mă contopesc în clipa unică în care am zărit-o și mă scufund, vreau să mă înec, să înghit adânc și să respir, să gâfâi, să mă las posedat…
Dar ea nu vrea, nu m-a zărit, nu știe că exist, este dusă, plecată în lumea ei și nu înțelege că mi-a curbat existența, că m-a rănit, nu știe și nu simte la fel ca mine, este doar rece și indiferentă, absurd de distantă, este perfectă…
Știți formele acelea adunate și dăruite de sculptor unei singure opere, unui singur exemplar? Probabil că fiecare are sirena lui, are zgomotul și zbaterea lui, posibil ca asta să fie dragostea și, în același timp, suferința, poate că indiferența ei naște dependența noastră, a bărbaților. Sigur ai remarcat-o și tu, garantat nu sunt singurul umilit, supus, adormit, domesticit, dresat, sedus și abandonat.
Recunoașteți, ați tânjit și voi, hai, aveți curajul și recunoașteți, sunteți la fel de răniți, suntem la fel…
