„Dragul meu viitor soț,
Nu te cunosc. Sunt aproape sigură că încă nu am avut privilegiul să te cunosc. Căci aș fi simțit. Imposibil să mă înșele intuiția. Niciodată nu a făcut-o, chiar dacă eu nu am ascultat-o mereu…
Știu că ești aproape, știu că mă cauți, inconștient, în toate femeile din jurul tău, așa cum o fac și eu. În lungul șir al bărbaților pe care i-am cunoscut, care mi-au populat inima sau doar patul, am găsit câte o bucățică din tine, dar ce să fac cu firimiturile, când eu am nevoie de tine întreg și pentru toată viața? Nu te speria, este un clișeu, da, care însă exprimă un adevăr simplu și ocolit azi, pentru că nu e trendy. Uite că pe mine nu mă interesează să fiu la modă, ci mă interesează să fiu fericită, așa, old fashioned.
Te vreau întreg, cu trecut și viitor, cu prezentul pe care îl vom face trăind împreună. Te vreau vesel sau în pasă proastă, exuberant sau morocănos, fericit sau abătut, modest sau arogant, confuz sau decis, te vreau așa cum ești în fiecare clipă a vieții tale. Te vreau cu problemele tale, cu cadavrele din portbagaj – cu speranța secretă că te voi ajuta să scapi, în sfârșit, de ele – cu nevoile tale, cu viciile tale, cu micile (sau marile) tale secrete murdare, așa cum avem toți.
Te vreau cu greșelile pe care le-ai făcut și cu cele pe care le vei comite alături de mine, te vreau cu fericirea pe care ai simțit-o cu alte femei, căci pe ea vom întemeia fericirea noastră, te vreau suferințele și obsesiile tale, cu trupul tău azi tânăr și vârtos și mâine trecut și stors, dar tot al tău, cu intimitățile tale și cu exagerările tale, cu talentele tale, cu norocul și cu ghinionul tău.
Te vreau, dragul meu, tot, complet, definitiv. Te vreau, te caut și plâng de dorul tău, dar să știi că nu sunt și nici nu voi fi vreodată pregătită pentru tine. Dar asta nu ar trebui nici să te sperie, nici să te ațină din drumul către mine…
Tu vino, oricum, acasă, căci ești atât de iubit!”
Irma, 2013
