O fotografie realizată în 1961 la Napoli o surprinde pe Sophia Loren așa cum era: radiantă, puternică, încrezătoare. Într-un moment în care Hollywoodul impunea femeilor o estetică dureros de uniformă, Loren apărea cu brațele ridicate, într-un costum de baie simplu, zâmbind larg — iar sub braț, ceva ce azi ar stârni titluri tabloide: păr corporal vizibil. Nici urmă de jenă. Nici un filtru. Doar o femeie celebrându-și feminitatea fără rușine.
În Europa anilor ’60, părul de pe corpul femeii nu era un subiect. Nu era încărcat cu sensuri negative, nu era asociat cu lipsa de igienă sau cu un eșec estetic. Era… acolo. Natural. Făcea parte din realitatea biologică a unei femei, la fel ca zâmbetul, oboseala sau pielea expusă la soare. Însă, în aceeași perioadă, dincolo de ocean, în America, ceva profund diferit se întâmpla deja de zeci de ani.
Începând cu anii 1910–1920, companii precum Gillette și-au îndreptat privirea spre o piață complet nouă: femeile. Publicitatea americană a început o ofensivă agresivă împotriva părului corporal feminin, transformând ceva natural într-un dușman invizibil. Reclamele din epocă prezentau femei elegante care renunțau la părul de pe picioare și subraț pentru a fi „curate”, „civilizate” și, mai ales, demne de dorință.
Strategia a fost ingenioasă: moda a fost aliată. Apariția rochiilor fără mâneci, a fustelor mai scurte și a ciorapilor transparenți a permis brandurilor să creeze o nevoie acolo unde nu existase vreodată. Nu era vorba despre igienă. Nu era medicină. Era marketing. Industria frumuseții a învățat să vândă nu doar produse, ci nesiguranțe.
Până în anii ’40, în America, rasul picioarelor și al axilelor devenise norma. O normă atât de puternică, încât generații întregi de femei au crescut cu ideea că părul corporal este o greșeală. A urmat apoi epoca revistelor glossy, a cinematografiei idealizate și a fotografiilor atent editate, în care femeile trebuiau să fie netede ca marmura, de la glezne până la tâmple.
Europa, însă, a fost mai lentă în această transformare. Italia, Franța, Spania – țări în care cultura era încă impregnată de o altfel de relație cu corpul, cu feminitatea, cu plăcerea. În acea Europă a începuturilor anilor ’60, o femeie ca Sophia Loren, cu o siluetă voluptuoasă, o privire care nu cerea permisiune și o atitudine imposibil de etichetat, era considerată simbolul absolut al feminității. Nu în ciuda părului de pe corp, ci în pofida oricărei nevoi de a-și cere scuze pentru el.
În 1961, anul în care a fost surprinsă în acea fotografie de la Napoli, Sophia Loren devenise deja prima actriță care câștiga un premiu Oscar pentru un rol într-un film într-o limbă străină – „La Ciociara”, o dramă devastatoare despre război, durere și supraviețuire. Era mai mult decât o frumusețe de ecran. Era o forță. Un simbol al curajului artistic și personal.
Astăzi, imaginea ei pare radicală. Nu pentru că arată ceva obscen. Ci pentru că, în era filtrelor, a epilării definitive, a presiunii constante de a fi „perfectă” în orice unghi, o femeie care își asumă corpul așa cum este poate părea un act politic. Însă Loren nu făcea un manifest. Nu lupta împotriva standardelor. Doar era.
E ușor să uităm că aceste standarde de „îngrijire” nu sunt atemporale. Sunt construite. Sunt dictate. Și, mai ales, sunt întreținute de industrii care profită din nesiguranța noastră. Epilarea, machiajul, cremele anti-îmbătrânire — toate aceste ritualuri sunt prezentate ca alegeri personale. Dar cât de liberă e o alegere care vine după zeci de ani de condiționare vizuală, socială și economică?
Imaginea din 1961 a Sophiei Loren în Napoli nu e doar o amintire frumoasă. E o întrebare. O invitație. Ce-ar fi dacă nu ne-am mai cere scuze pentru corpul nostru? Ce-ar fi dacă l-am privi, pentru o clipă, prin ochii unei epoci în care frumusețea nu se măsura în milimetri de netezime, ci în prezență, în expresie, în asumare?
Poate că n-am trăit în Europa lui 1961. Dar putem, în fiecare zi, să decidem cât de mult din ceea ce credem despre frumusețe ne aparține cu adevărat. Și în acea decizie stă, poate, adevărata eliberare a femeii contemporane.
