Sau, mai exact spus, sunt singură până când nu voi mai fi nevoită să accept compromisuri. Dacă o relație, ca să funcționeze, presupune compromisuri, nu, mulțumesc!, am trecut de această etapă. Este una necesară, din care ai foarte multe de băgat la cap și pe care, tocmai de aceea, nu ai de ce s-o mai repeți. În fond, doar cine nu a învățat repetă clasa și, pe același principiu – din punctul meu de vedere -, se repetă și istoria. Universală sau personală.
Prefer să-mi văd de ale mele, chiar dacă ele exclud, momentan, o relație personală, dar includ, permanent, cu vârf și îndesat, liniște, echilibru, entuziasm. În momentul când toate acestea se pot cupla pe o viață în doi, abia atunci voi considera că merită să mai fac încă o dată pasul. Un fel de „suflă și-n iaurt” dacă vreți.
Pe de altă parte, știu că iubirea nu întreabă, nu se șterge pe picioare și nici măcar nu anunță când vine. Ok, foarte frumos din partea ei, nu mă deranjează atâta timp cât la primire reușesc să-mi păstrez capul pe umeri, chiloții pe mine și autocontrolul activat. Și asta chiar se poate, dar trebuie să strângi din dinți (sau din altceva) și să vrei. Poate să și doară nițel, Csf? Ncsf!, ești adult și asta face parte din frumusețea vieții de om mare (Ia cu lămâie, să nu ți se aplece, dacă preferi… ), dar îți oferă un avantaj net asupra viitorului: te scutește de sus numitele compromisuri, varianta lui „merge și așa” în relații.
