Investițiile sufleteștii greșite (precum cele în iubire) nu înseamnă doar pierderea capitalului investit, ci și a capitalului de rezervă. Dezamăgirea este o lipitoare nesătulă care-ți suge toată energia, inclusiv puterea de a leșina, obligându-te astfel să rămâi treaz, conștient, și să simți pe-îndelete – ca într-un ritual de tortură barbar – că perceperea pierderii nu are limite. Nu degeaba stă scris pe toate gardurile să „nu ai așteptări de la nimeni”, nu degeaba maculatura de dezvoltare personală abundă în îndemnuri cinice, dar care uite că se dovedesc corecte. Reformulate, ar suna cam așa: „nu-ți face iluzii, căci de mâna lor vei pieri”.
Și atunci, prin preajmă nu prea mai e nimeni care să-ți dea vreo mână de ajutor, vreun imbold sau măcar vreun șut undeva. „Ajută-te singur” este calea, o știi, dar degeaba, căci nu poți… nu ai cum… și nici nu vei avea până când nu vei renunța la curva aia bătrână care-ți populează imaginarul și anume, speranța! Că doar de aceea se și zice că se ține ca râia de om.
Și atunci vei vrea să știi cum să „scapi” de iubire, doar ca să te asiguri că nu mai suferi. Doar că nu iubirea te face să suferi, ci cum te raportezi la ea și felul în care jonglezi cu sentimentele tale și ale celuilalt, mai cu seamă când „celălalt” se dovedește a fi cea mai proastă alegere posibilă.
