Ne place să credem că identitatea este un teritoriu exclusiv personal. Vorbim despre autenticitate, despre libertatea de a ne alege drumul, despre puterea de a fi noi înșine, ca și cum acest „noi înșine” s-ar fi născut într-un spațiu steril, neatins de privirile, vocile și convingerile celorlalți. Foarte probabil că una dintre cele mai mari iluzii ale omului modern este tocmai aceasta: că se construiește singur.
Există un citat atribuit lui Jim Rohn care spune că suntem media celor cinci oameni cu care ne petrecem cel mai mult timp. De-a lungul timpului, propoziția aceasta a fost redusă la un slogan motivațional, folosit aproape exclusiv ca un îndemn de a-ți selecta cu grijă anturajul. Mi se pare, însă, că adevărata ei profunzime se pierde tocmai în această interpretare simplificată.
Nu cred că ideea lui Jim Rohn este despre performanță. Și nici despre a elimina din viața noastră oamenii care nu corespund unui anumit standard. Cred că vorbește despre ceva mult mai subtil: despre faptul că identitatea nu este niciodată o construcție solitară.
Fiecare om pe care îl lăsăm suficient de aproape modifică, într-o anumită măsură, felul în care interpretăm realitatea. Nu pentru că încearcă să ne convingă de ceva, ci pentru că orice relație repetată creează un limbaj comun. După un timp, nu mai împrumutăm doar expresii sau gesturi. Începem să împrumutăm criterii. Ce merită admirat. Ce trebuie ignorat. Ce înseamnă succesul. Cât de mult este acceptabil să greșești. Ce fel de viitor pare posibil.
