Există un aer de sfântă ipocrizie în felul în care societatea contemporană privește sexul: îl vinde în reclame, îl plimbă cu mândrie pe rețele, îl transformă în spectacol, dar se grăbește să-l încorseteze în eufemisme atunci când îl simte prea aproape, prea adevărat, prea periculos.
Nu se mai roșește nimeni când îl evocă, dar se bâlbâie toți când trebuie să-l trăiască autentic, profund, asumat. Iar în această disonanță senzuală, sexul se furișează ca un duh în toate cotloanele vieții noastre: în politică, în decizie, în modă, în natalitate, în rata creditului, în felul în care ne ținem mâinile la masă sau în modul în care clipește o femeie înainte să refuze.
Sexul nu este, așa cum s-au grăbit moraliștii să-l reducă, o simplă descărcare a instinctului. Este însăși suveranitatea trupului asupra minții și invers. Este moneda de schimb în alianțele dintre indivizi și, adesea, între clase. Este subtil și devorator. Este artă și război, contract și abandon, dans și pradă. Nu există structură de putere care să nu aibă, în osatura ei, o încleștare erotică. Și nu există cuplu care să nu fi simțit, în tăcerea de după actul carnal, vibrația fie a păcii temporare, fie a unei rupturi ce tocmai s-a născut.
Da, sexul este adesea reculul armoniei din cuplu – acea retragere animalică dinspre spirit către carne, acel strigăt nerostit care cere confirmare, atingere, validare. Când iubirea nu mai are cuvinte, sexul vine ca un translator orb, dar eficient. De aceea, în cele mai multe relații de lungă durată, calitatea vieții sexuale nu este un apendice, ci o bară de echilibru între emoțional și real.
Cuplurile nu se destramă doar pentru că nu se mai înțeleg, ci și pentru că nu se mai ating. Dar mai în profunzime, sexul e impulsul animalic din noi. Naturam expellas furca, tamen usque recurret, spunea Horatius – „Alungă natura cu furca, se va întoarce oricum”. Poți cosmetiza instinctul, îl poți intelectualiza, dar el revine, nerăbdător, în șoaptele de la petreceri, în privirile care se prelungesc două secunde peste convenție, în visele umede ale oamenilor de afaceri care se culcă în lenjerii scumpe, dar goale.
Este fascinant cum decizia fină în societate, aparent ancorată în cifre și strategii, are adesea la bază o motivație erotică subtilă. Femeile care își construiesc cu minuțiozitate aura de sofisticare știu prea bine că o privire atent calibrată poate deschide mai multe uși decât o diplomă. Iar bărbații, fie că poartă cravată sau barbă de hipster, au acea inflexiune în glas atunci când vorbesc cu o femeie atrăgătoare – inflexiune care trădează subconștientul lor libidinal, tributar aceleiași dictaturi de care fug în teorie, dar pe care o îmbrățișează în practică.
Sexul influențează demografia cu o brutalitate tăcută. În țările în care sexualitatea e liberă, dar obosită, natalitatea scade. În cele în care sexualitatea e constrânsă dar prolifică, populațiile cresc, uneori haotic. Nu vorbim aici doar de hormoni, ci de filozofii de viață, de raporturi între femei și bărbați, de educație, de rușine și vinovăție. Când sexul devine doar funcțional, omul devine doar un organ de reproducere. Când devine exclusiv plăcere, omul uită de moștenire.
Adevărata artă e în echilibru: acolo unde sexul este și impuls, și poezie. Până și alegerea partenerilor nu este scutită de această influență. Femeile, chiar cele culte și independente, aleg adesea bărbați care știu să le trezească, subtil, fiara interioară. Nu iubesc doar cu mintea. Iar bărbații, oricât s-ar preface că vânează rafinamentul, ajung să cotrobăie după femeia care știe să tacă lasciv, nu să vorbească cerebral. E un joc care nu se învață la școală, ci se simte în viscere.
Așadar, sexul e peste tot – în felul în care femeile aleg rochia din seara de sâmbătă, în modul în care un politician își calcă sacoul înainte de a urca pe scenă, în aroma pe care o alegem înainte de o întâlnire. E în scârba pe care o simțim când nu mai dorim și în foamea care ne răvășește când dorim prea mult. Este suveran și vulgar, nobil și murdar. Este, dacă vrei, singurul ritual care nu s-a demodat niciodată, pentru că transcende epocile și ideologiile.
Și da, poate că sexul nu este răspunsul la toate întrebările, dar este, fără îndoială, întrebarea pe care o purtăm cu toții, zilnic, în privire. Uneori o negăm, alteori o învelim în dantelă și învinovățire, dar rareori avem curajul să o rostim ca pe un adevăr: trăim, ne certăm, construim și chiar murim în jurul sexului. Și când nu-l avem, ni-l imaginăm. Asta ne face, încă, umani. Sau poate, mai sincer spus, prea umani.
