Căutarea neobosită a vieții ideale și a acelei fericiri false pe care toată lumea pare să o emane pe rețelele de socializare, sub influența ideilor de succes ale societății de consum, produce, paradoxal, o nefericire de care nu suntem conștienți.
Căutarea fericirii este unul dintre principalele imperative culturale care ne bântuie: Imaginile zâmbetelor debordante care rătăcesc pe rețelele de socializare, marile hituri muzicale menite să-o celebreze, finalurile epice fericite ale Hollywood-ului, cărțile de dezvoltare personală, sectele mistice, colocviile dedicate autodepășirii și perfecționării personale, menite să ne ajute să realizăm această experiență…
Există o mulțime de exemple pe care le avem despre această căutare masivă, exploatată cu pricepere de piață sub promisiunea că, dacă consumi, vei ajunge în acea stare. Dar ce este fericirea? Există? Și, dacă da, este ceva ce poate fi cu adevărat obținut?
Discuția despre natura probabilă a fericirii ar fi una lungă, polemică și, inevitabil, imprecisă, poate pentru că fericirea este concepută pentru a fi experimentată și nu pentru a fi descrisă sau demonstrată. Indiferent de asta, anxietatea culturală de a fi fericit este oarecum de rău augur, în parte pentru că fericirea nu ar trebui considerată o obligativitate, un criteriu de determinare a gradului de împlinire al vieții și nici măcar nu ar trebui postulată ca un scop de viață.
Trei cazuri pentru a reflecta puțin
Într-un studiu realizat de un psiholog de la Universitatea Stanford, s-a constatat cum contemplarea fericirii altora pe Facebook ne deprimă. Acest exemplu ilustrează câteva aspecte care disting această filozofie a vieții pop, pe care am putea-o plasa-o sub laitmotivul „fii fericit”. Să trecem în revistă, pe scurt, ce proiectează acest fenomen.
Pe de o parte, constatăm că fericirea ar trebui, în mod ideal, să fie demonstrată. Este esențial să vă documentați momentele aparent fericite și să le împărtășiți cu ceilalți, să le distribuiți în rețea, să devină un bun public. Credem că, văzând o persoană zâmbind în mod constant, acea persoană nu este doar fericită cu adevărat, ci și în mod constant.
Așa că, atunci când vezi fotografiile „prietenilor” care radiază de fericire pe Facebook sau Instagram, ai tendința să crezi că, dacă în acel moment nu ești pe aceeași lungime d eundă cu ei sau ai o zi mai proastă, ei sunt mai fericiți decât tine, iar asta te deprimă.
Un alt caz interesant este campania #100HappyDays, care provoacă oamenii să experimenteze un moment fericit în fiecare zi, timp de 100 de zile și să posteze dovada sau declanșarea acelui moment pe o rețea de socializare.
Deși această inițiativă face referire la faptul că ritmul actual de viață nu îți permite să ai timp să trăiești momente fericite, din moment ce nu poți fi niciodată complet conștient de „aici și acum”, reflecție ce pare pertinentă, invitația frivolă la experimentarea și documentarea celor 100 de zile de fericire devine aproape patetică.
Care ar fi adevăratul scop al acestei acumulări de momente fericite timp de puțin mai mult de trei luni și expunerea lor pe rețelele de socializare? Ce se întâmplă dacă într-o zi, pur și simplu, nu ai chef de momente fericite și, în schimb, optezi pentru, să zicem, să te răsfeți cu eleganța delicioasă a melancoliei? Îmi pierd punctele fericite? Și dacă aleg să păstrez unele dintre momentele mele de fericire într-o grădină secretă și să nu le difuzez pe rețele, atunci am eșuat?
Al treilea și ultimul exemplu este aplicația Jetpac, creată pentru a celebra „Ziua Internațională a Fericirii”. Aceasta determină care țări sunt cele mai fericite, în funcție de dimensiunea zâmbetelor din portretele pe care utilizatorii din fiecare țară le postează pe Instagram. Cei care zâmbesc cel mai mult și cei cu cel mai larg zâmbet câștigă automat distincția de „cei mai fericiți”.
După cum putem vedea, cele trei cazuri analizate au ca fir comun nevoia de-ți a demonstra fericirea în fața celorlalți. Acest lucru, în cel mai bun caz, mă determină ca, înainte să-mi trăiesc fericirea, să caut validarea acesteia în exterior, pe rețelele de socializare, și abia apoi să mă pot bucura de ea. În plus, toate aceste exhibiții sufletești ne angajează, fără să ne dăm seama, într-un fel de competiție pentru a vedea cine este mai fericit sau mai supărat și, dată fiind natura volatilă a acestei stări, este necesară „imortalizarea” acesteia într-o fotografie sau un reel.
Totuși, este greu de crezut că fericirea este o stare exterioară, accesibilă și cuantificabilă. În plus, se pare că este o experiență ce nu trebuie căutată, ci este rezultatul unui set de acțiuni sau atitudini pe care le adopți corect și constant și ale căror beneficii includ momente fericite.
Fericirea corespunde mai mult unei stări efemere care uneori urcă și, ca atare, va trebui și să coboare. De fapt, Dostoievski a avertizat că fericirea este ceea ce trăim după o întâlnire cu adâncurile nefericirii, în timp ce Jung a afirmat că, fără momente de tristețe, fericirea își pierde orice sens.
În orice caz, indiferent de părerea voastră în această privință, vă invităm să nu vă simțiți obligați să fiți fericiți, să nu aveți nevoie de o fotografie care să vă documenteze momentele fericite pentru a le considera autentice și să vă permiteți să reflectați asupra lecțiilor oferite de alte stări, cum ar fi, de exemplu, melancolia sau, de ce nu, tristețea.
sursă: culturainquieta.com
