Ultima femeie care m-a părăsit era frumoasă. Ultima femeie care m-a părăsit era inteligentă… Amintirile mele legate de ultima mea mare dragoste se joacă cu mine și îmi sunt potrivnice, mă chinuie, mă distrug.
Nu, nu ea mă lovește cu putere, ci amintirile o fac, ele îmi sunt acum cel mai mare dușman. A plecat cu un tren, cu trenul de șapte și un sfert. A plecat la Iași. A plecat la mama ei…
Amintirile acestea nu mă lasă să o judec, mă fac să jelesc, amintirile mele sunt vinovate, odioase, cretine, luptă de partea fostei mele iubiri, mi-o readuc în prim plan și mă determină să nu o uit, să nu mă debarasez, să nu mă detașez de moment.
Femeia asta era înaltă. Femeia asta era blândă și îmi vorbea frumos. Femeia asta era elegantă, îngrijită, cochetă…
Amintirile sunt pietrele mele de moară. Sunt picăturile reci de ploaie care mă trezesc într-o singurătate sticloasă, rece, atipică, o singurătate ce mă chinuie, mă sufocă, mă doare.
Bărbatul din mine este torturat. Bărbatul pe care l-am descoperit în compania ei a fost înjunghiat pe la spate. Bărbatul ce devenisem a fost resetat, mai bine spus, adus la setările din fabrică, trimis la origini și ascuns sub fustele mamei care acum încearcă să-și liniștească fiul. Eu am dispărut!
Amintirile relației cu ea au propria lor greutate, propria lor judecată, amintirile relației cu ea au prins viață, s-au cocoțat pe tot ce a fost și au distrus tot ce urma să fie între noi. Amintirile noastre sunt crude, vor să trăiască numai ele.
Ultima femeie care m-a părăsit avea cerceii roșii. Erau de la mine. Acum sunt pe jos și se uită la mine. Sunt mult mai urâți, abia acum înțeleg ce caută cerceii aceia roșii pe jos, abia acum realizez că nu o să se mai întoarcă. Iubea mult acei cercei și s-a despărțit greu de ei, mai greu ca de mine, da, am rămas aici cu ei și totuși simt singurătatea care mi se instalează în amintiri. O văd cum se îndepărtează, o pierd din vedere, amintirile se transformă, o duc mai departe, o pierd, nu o mai văd, amintirile sunt superbe, au rămas pozele, filmulețele noastre preferate, ne-au murit greșelile, nu mai contează, nu mai sunt, am rămas triști, eu și cerceii roșii.
Ea este fericită, este liberă, are procesele ei de conștiință. Se întreabă cum de a putut sta atât de mult timp în compania unor cercei roșii, cum de le-a oferit atâta căldură. Sunt greu de încălzit, sunt din piatră…
