Nu toate plecările sunt semne de lipsă de iubire. Unele sunt, paradoxal, dovada supremă a ei.
Se spune că dacă o femeie te iubește cu adevărat, nu pleacă. Că luptă, că iartă, că se agață, că îndură. Și totuși, uneori, exact acea femeie — cea care te-a ținut când nu mai știai cine ești, care a rămas lângă tine când toți ceilalți au plecat — e cea care într-o zi închide ușa în urma ei și dispare.
O vezi plecând și nu înțelegi. Tu, care ai fost iubit de ea până în măduva oaselor, te întrebi de ce. De ce ea, dintre toate, te lasă? Ce s-a schimbat? De ce nu mai luptă?
Dar tocmai pentru că te-a iubit așa de mult… pleacă.
Pentru că a iubit cu tot ce avea. Cu speranță, cu teamă, cu toate cicatricile ei, cu inima deschisă până la os. A iubit până s-a golit. Până când nu i-a mai rămas nimic de oferit în afară de tăcerea aceea grea, în care nu mai încape niciun „te rog, schimbă-te”.
A iubit până când, privind în oglindă, n-a mai recunoscut femeia care era. S-a pierdut în griji, în așteptări, în încercări de a te face fericit, de a te convinge să o vezi. Până când și-a dat seama că nu-i mai ajunge iubirea ta pe jumătate. Că a învățat să se ridice singură de jos de prea multe ori, și că acel „împreună” pe care și-l imagina era, de fapt, doar un monolog spus cu voce joasă.
Și atunci a plecat.
Nu cu ură. Nu cu răzbunare. Nu pentru alt bărbat. Ci cu tristețea profundă a celor care încă mai simt, dar știu că nu mai pot.
A plecat cu iubirea aceea mare ascunsă în piept, fără să o mai strige. A luat-o cu ea. A închis-o acolo, ca pe o floare uscată între filele unei cărți.
Pentru că, uneori, femeia care te lasă nu o face pentru că nu te mai iubește. Ci pentru că, în sfârșit, a înțeles că iubirea ei nu poate compensa lipsa ta de prezență.
Nu poate umple golurile pe care le tot adânceai cu indiferență, cu absențe, cu gesturi mici care dor mai tare decât o palmă.
Ea pleacă când în sfârșit înțelege că iubirea nu trebuie să doară atât de mult.
Că ești omul căruia i-a dat tot — dar care n-a știut ce să facă cu acel „tot”.
Poate că într-o zi o vei vedea din nou. Poate va zâmbi altcuiva cum zâmbea odată ție. Și-atunci, în inima ta, o să doară. Dar vei ști: n-ai pierdut-o în ziua în care a plecat. Ai pierdut-o în toate zilele în care era lângă tine și ai tratat-o ca și cum va fi acolo mereu.
Uneori, femeia care te lasă e fix cea care te-a iubit cel mai adânc.
Dar chiar și o inimă adâncă are un fund de lac. Și când atingi acel fund… nu mai e nimic de făcut.
Ea pleacă. Nu pentru că vrea. Ci pentru că, într-un final, învață că se poate iubi și pe sine.
