De obicei, nu prea ne uităm în oglindă cu atenție, mai cu seamă atunci când ne proiectăm așteptările asupra unui posibil partener. Nici în cea din baie, nici în cea din suflet. Nu folosim aceste oglinzi, ca să nu riscăm să ne scoată din confortul călduț al părerii grozave pe care o avem despre noi înșine/însene. În schimb, când vine vorba de celălalt… hehe, atunci se schimbă radical situația. Tot ce ne lipsește, tot ce am văzut la televizor sau prin vitrine, pe internet și prin reviste, vrem. Vrem să fie celălalt. Să fie și să aibă. Multe. De toate. Cel mai cel (sau cea mai cea). Perfecți. Impecabili. Fără trecut. Cu un prezent plin, al cărui unic scop să fie bunăstarea. A noastră, firește.
Vise, maică, vise…
Deci, cum stăm? Pretenții maxime, dar doar în ceea ce-i privește pe ceilalți, că noi suntem perfecți așa cum suntem și nevoia de evoluție e doar peste gard. Ok, știu, e la modă să afirmi despre sine numai minunății – frumos, nimic de zis – dar dacă asta include elogierea problemelor și lipsa dorinței de a le găsi rezolvare, nu mai deloc e frumos. Și nici benefic. Pentru nimeni. Și ne mai mirăm că suntem numai o suferință, un dor și o jale a neîmplinirii… Păi să nu ne mai mirăm.
Recomand coborârea cu picioarele pe pământ prin migrarea pretențiilor pe care le avem de la ceilalți către propria persoană, spre o echilibrarea benefică a balanței cu care cântărim lumea. Altfel, rămânem la stadiul menționat mai sus, acela de vise, maică, vise și… nimic mai mult. A, scuzați, nu nimic mai mult, ci frustrări mai multe, nefericire mai multă, degringoladă mai multă… șamd, mai continuați și voi, că doar nu sunteți cu toții străini de subiect, nu?
