Am citit în comentarii cum că a mai pățit cineva ceva similar și, cum am pățit-o și eu, mi-am luat inima în dinți să vă scriu și să vă povestesc.
Am avut o căsnicie zbuciumată, mai cu seamă din cauza zburdălniciei soțului, dar, de fiecare dată, l-am iertat, considerând că familia este mai importantă decât rătăcirile de moment, în ciuda numărului lor destul de mare. Dacă la început se ascundea și făcea eforturi să nu-l prind cu mâța (gagica) în sac (în pat), în cele din urmă, văzând că nu se întâmplă nimic, că eu sunt o cârpă în drum de care nu face să se împiedice, a început să mă calce în picioare fără nicio jenă, tot mai evident, tot mai apăsat, așa că, după multe frământări de una singură, mi-am făcut curaj și l-am provocat la o discuție deschisă. Am încercat să evit să-i fac numai reproșuri, să țip sau să mă comport ca o disperată, dar asta nu înseamnă că nu am precizat că modul lipsit complet de respect, de iubire și de tot ce vreți în care se comportă cu mine a atins deja niveluri intolerabile și că nu mai am de gând să trăiesc așa, cu el și cu nenumăratele lui amante.
Da, am recunoscut și că a fost vina mea că nu am luat nicio măsură, că i-am permis să se comporte așa în tot acest timp, că am greșit să i-am tolerat derapajele etc și tra la la… În fine, ideea era că am reușit să-i transmit, pentru prima dată, clar și fără echivoc, că așa nu mai merge. Că nu mai accept să calce în străchini și că nu văd altă soluție decât să-și bage mințile în cap și să termine cu prostiile. În plus, faptul că l-am iertat, nu însemna că nu-mi păsa, numai eu știu câte nopți am jelit, cât am suferit și cât m-am perpelit, ci doar că l-am iubit pe el mai presus decât pe mine însămi și că am tot sperat că, la un moment dat, va înțelege și el toate astea și se va potoli.
Ce-i drept, la început, atunci când încă îl mai cuprindeau remușcările cele mari, se întorcea din când în când spășit la mine și-și cerea iertare. Îmi promitea marea cu sarea și, deși niciodată nu-mi puteam permite, din păcate, să-l cred până la capăt, mă bucuram că era tandru și grijuliu și atunci îl mai puteam zări întreg pe bărbatul de care m-am îndrăgostit și de care mi-am legat destinul. Dar numai atât…
M-a lăsat să vorbesc și, pentru că reacțiile lui de orice fel întârziau, cu greu am reușit să mă mențin calmă până la capăt, așa cum mi-am propus. Într-un final, mi-a dat dreptate pierit și mi-a promis că vom discuta, dar nu atunci, căci avea nevoie de timp să proceseze tot. Nu și-a mai cerut iertare, nu a mai venit cu flori și nici cu gesturi tandre, dar tot era ceva. Tot mă puteam agăța de o firavă speranță. Și am așteptat să vină momentul acelei discuții promise. Mă gândeam că poate avea să fie chiar a doua zi, având în vedere că era vineri. Că poate mă invită undeva și așa începem, ușor-ușor, să ne aducem aminte de noi doi, de cine eram, de cine putem fi împreună și de dragostea noastră, dragoste pe care eu, cel puțin, nu am încetat s-o simt.
Doar că, a doua zi, când m-am întors de la serviciu cu sufletul oarecum strâns de emoția lucrurilor ce aveau să vie, surpriza pe care am găsit-o acasă a fost una cu adevărat colosală. Nu vă gândiți că a îmbrăcat toată casa în trandafiri sau că a făcut cine știe ce altă ghidușie menită să grăbească procesul nostru de reconstrucție a cuplului… Nu, nici gând. Dimpotrivă! El a găsit de cuviință să-și facă bagajele și să o tulească mișelește. Casa era nu plin de flori, ci goală. Toate lucrurile lui dispăruseră. Am găsit, așa cum a văzut el prin filmele proaste, un amărât de bilet prin care mă anunța că pleacă la …ea, rămânând – așa cum promisese, într-adevăr – să lămurim, să împărțim lucrurile (cu alte cuvinte, să divorțăm), atunci când mă voi calma!
Auzi, tupeu la el, nemernicul, lașul și nenorocitul, atunci când mă voi calma eu! Păi nu am fost, până la urmă, nu doar bătaia lui constantă de joc, ci și cea mai mare proastă care l-a spălat și l-a hrănit și l-a iubit atâta amar de vreme, deși el nu venea obosit de la muncă, ci obosit de la f….?
Da, abia acum nu mai sunt calmă, abia acum m-am enervat. Tardiv și inutil însă…
