Acum nu mai sunt decât un ipocrit de rând…

0
2262

Povestea continuă.

L-am întâlnit la câțiva ani după cel de-al doilea divorț al Sarei, pe Fabian. Acum, Sara preferase tăcerea. Plecase iar, de data asta din oraș, și se stabilise undeva la țară, iar legătura noastră se subțiase până la invizibilitate. Avem o relație de prietenie atipică, iar marile perioade de tăceri dintre noi nu sunt menite să aștearnă nicio umbră, așa că nu m-am îngrijorat, acordându-i spațiul de care avea nevoie, deși, poate că, mai mult decât de spațiu, ar fi avut nevoie de o prietenă. Dar i-am respectat alegerea.

Pe Fabian, de-abia l-am recunoscut. Cu privirea rătăcită, adus de umeri, apatic și abătut, Fabian părea că măsoară, fără direcție, trotuarul de pe Bulevardul Magheru. Când m-a văzut, s-a oprit uimit și pustiul din el a fost străbătut de o binecuvântată ploaie de vară. M-a privit cu o bucurie fără margini – cu ochii sclipind brusc a entuziasm – și cu mii de întrebări nespuse, dar care nu mai aveau răbdare să-și aștepte rândul. Nu avem însă răspunsurile pe care le căuta și, chiar dacă le-aș fi avut, nu i le-aș oferit. Ar fi trebuit să știe deja asta…

M-a invitat stângaci să intrăm undeva, cafenelele bulevardului erau toate ispititoare, cu terasele de vară expuse sexy pe trotuar și cu răcoarea tainică a interioarelor aflate, în plină zi, în semi-întuneric.

Deși aveam de ajuns undeva, am acceptat, căci ceva din atitudinea lui striga deznădăjduit și mut a sfârșit de lume. Cred că nu m-ar fi mirat dacă din buzunar i s-ar fi ițit un capăt de funie…

I-am spus încă de la început, după ce chelnerița fășneață, căreia Fabian i-a aruncat o privire mată, ne adusese două cafele cu lapte imense, că nu știu nimic de Sara și că, chiar de-aș ști, nu i-aș spune.

A înțeles. De altfel, mi-am dat seama repede că nevoia lui de a vorbi era poate mai mare decât cea de a asculta.

A intrat abrupt în subiect, ca și cum am fi reluat o discuție întreruptă doar cu câteva minute în urmă:

– De-abia ne recăsătorisem, rezolvaserăm de toate problemele – că a fost cu cântec până a scăpat de acel logodnic al ei, în fine, totul revenise la normal, totul se întorsese înapoi la starea noastră de fericire constantă. Eram, în sfârșit, amândoi „acasă”. Și părea că, de data asta, nimic nu avea să ne mai strice liniștea. Nimic, în afară de trecut… Incredibil, nu?

Într-o seară, nu avem ce face și, după o cină animată și veselă, pe care am prelungit-o la un pahar de vin, au apucat-o… confesiunile. Nu știu dacă știi de ce ne-am despărțit prima dată, că eu nu. Mai bine zis, nu am știut până când nu mi-a zis ea atunci. De ce a trebuit să vorbească? Era deja un subiect mort, nu mă mai interesa, nu mă mai gândeam de mult la ce fusese… De ce i-a trebuit să dezgroape fantomele? De ce, Anays, de ce??

Și știi ce mi-a spus? Știi care a fost adevăratul motiv al primei noastre despărțiri? Îți spun eu, așa cum m-a informat ea în seara aia blestemată: M-a înșelat!!! Poți să crezi? Sara mea a coborât din paradis direct în mocirlă… nu știai, nu-i așa? Cred că nu a avut curaj nici lui Dumnezeu să-i mărturisească. Ei, bine a avut o aventură cu cineva de la serviciu. Iar toată acea poveste, prin faptul că s-a întâmplat, i-a clintit încrederea în noi… și de aici… dezastrul. Am acceptat extrem de greu prima despărțire și am rătăcit ca turbatul mult timp, neînțelegând nimic din nimic. Mă rugam să știu măcar de ce, motivul, să mă pot agăța de ceva, să pot începe de undeva să respir din nou. Știu că și ei i-a fost greu și știu că nici nu a mai avut apoi nimic de-a face cu acel bărbat… însă răul fusese făcut în sufletul ei, înțelegi?

A doua oară, când ne-am revăzut atât de neașteptat la logodna ei (de fapt eu am făcut în așa fel încât să ajung acolo, dar iarăși nu am putut spune nimănui) părea că totul s-a resetat. Îndoielile ei, întrebările mele… totul s-a topit în îmbrățișarea noastră… Ți-a povestit că am făcut dragoste chiar în grădina localului? Pe iarba proaspăt tunsă. Între trandafiri și iasomie… a fost… nu am cuvinte… a fost raiul din nou. Raiul nostru pierdut și regăsit. Cât de norocos să fii, mă gândeam? Nu ne mai interesa nimic din tot ce fusese, căci rana noastră nu se putea vindeca decât dacă refăceam perechea inițială – noi doi. Doar noi doi. Am uitat și bărbații (oare câți?) ce se așezaseră între noi, dar și femeile (destule te asigur, pofta mea de răzbunare nu era întrecută decât de un libido exagerat… deși, în fiecare pat, nu făceam altceva decât s-o caut, zadarnic)… am fost fericiți iar…

Și apoi… Ce spuneam? Pot să-mi comand o tărie, te rog?

După ce își primi whisky-ul cu mâini tremurânde, de dependent în pragul sevrajului, își reluă firul povestirii…

– Și totuși, când am aflat adevăratul motiv al primei noastre despărțiri, am simțit că ceva irecuperabil începe să se rupă în sufetul meu. Nu i-am spus nimic atunci și nici mai târziu. Cumva, acum eu făceam jocul pe care și ea îl făcuse, la rândul ei. Și nu din răzbunare… Mi se părea atât de ridicol ce simt și ce fac… Să știi că am luptat! Am luptat să scap de toate aceste gânduri otrăvite. Adică acceptasem că între relațiile noastre a avut și alți parteneri, dar nu puteam să accept gândul că m-a înșelat atunci. Stupid, nu? Să fie orgoliul de vină sau durerea? Uite că nici azi nu știu să răspund la întrebarea asta. Am luptat și am pierdut, deja otrava mi se amestecase cu sângele și-mi colindase inima și mintea…. Ce a urmat… știi deja, ne-am despărțit iar. De data asta a durut și mai mult. Mult mai mult… Știu că a distrus-o așa cum m-a distrus și pe mine…

Poate de aceea, de data asta ne-am mai văzut de câteva ori, chiar și după ce ea s-a mutat la țară, căci a mai venit în București. Știu că nu știi, nu a știut nimeni. A venit doar să ne vedem și să… și să mă implore, în genunchi, s-o primesc înapoi. Să ne împăcăm sau măcar să-i spun de ce am părăsit-o, asigurându-mă printre lacrimi că îmi iartă orice, inclusiv vreo infidelitate, orice, numai să mă întorc la ea, că simte că moare fără mine, fără iubirea noastră… Patetic, dar cât se poate de real.

Nu-ți mai spun că după fiecare astfel de întâlnire eu zăceam câte două-trei zile, răpus ca de o boală fără leac. Așa că, înarmat cu ultimele puteri și cu ultima fărâmă de bărbăție rătăcită prin te miri ce colț de suflet, am hotărât să mă rup definitiv de tot. Complet de data asta. Nu am mai sărit din relație în relaţie, ci am căutat o fată bună cu care să mă însor și să-mi refac viața. Direcct. Fără artificii, fără fluturi, fără floricele și romantism desuet. Cu alte cuvinte, fără să mă îndrăgostesc, fără să simt… Așa că nu am mai căutat-o pe Sara în alte femei, ci am încercat s-o ucid într-o singură femeie. Și după ce am găsit-o, ne-am mutat repede împreună și am lăsat-o gravidă. Ca să știu sigur că am ars toate punțile de întoarcere, înțelegi? Și… mai mult…

…o clipă, să îmi mai comand un whisky, dacă nu te superi…

După ce și-a înmuiat buzele și în al doilea pahar, tremuratul i se topise și-și recăpătase siguranța de sine. Bănuiam că devenise alcoolic și gândul ăsta mă întrista nespus.

…și, mai mult, mâine am cununia civilă!

– Poftim?

– Da, da… mă însor. Nu e corect față de nimeni, mai ales față de Anușca, fata asta blândă și bună care-mi poartă acum copilul. Dar sunt sigur că voi învăța s-o iubesc. Pe ea și pe copilul nostru nevinovat. Vom avea o viață simplă, liniștită, fără mari pasiuni, fără mari dureri de cap. E cel mai bine așa, crede-mă…

– Dar tu o iubești pe Sara, inconștientule!

– Da! Ei, și…? Câți dintre noi nu duc adânc, în suflet, toată viața, mari neîmpliniri, mari dureri? Sunt și eu acum unul dintr-o mulțime anonimă de suferinzi… am pierdut statutul privilegiat de om fericit și acum nu mai sunt decât un ipocrit de rând… Crucea, Anays, asta e crucea mea…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

Sunt de acord