Pe femeia cu pletele în vânt am cunoscut-o precum ai avea de-a face cu o furtună scurtă, dar care face ravagii. O numisem așa pentru că avea un păr negru ca cea mai turbată noapte și ușor precum fulgii de nea ce plutesc parcă la infinit.
Cred că a fost singura femeie din viața mea care se uita de sus la mine și asta la propriu pentru că era mai înaltă ca mine cu cel puțin cinci centimetri. Nu știu să vă spun exact înălțimea ei, pentru că nu am măsurat-o, și, mai mult, mi-a fost rușine să o întreb cât este de lungă. De măsurat, am reușit totuși să o măsor din priviri, acele priviri intense și prelungite, acele priviri ce fixează ținta și o sorb, da, o sorbeam din priviri.
Pe femeia aceasta am cunoscut-o special spre a o pierde, spre a simți cum este să fii părăsit, spre a suferi și a începe să înțeleg că femeile se pot detașa mai ușor decât bărbații. La un ceai și încă două scaune ocupate, acolo am cunoscut-o. Noi eram trei și ea una singură, trei indivizi ieșiți de ziua îndrăgostiților la omorât câteva momente împreună și asta pentru că toți eram singuri, adică fără partenere.
Exact așa s-a întâmplat, nu aveam flori la mine, dar au venit ele la noi, la masă, știu ei copiii străzii când să apară și să ciugulească un leu. Eu am plătit florile și tot eu am plecat cu ea, deși mai băleau încă doi pe acolo… Eu am plătit și consumația și tot eu am înțeles mai bine cum stătea treaba, se despărțise în acea dimineață de iubitul ei și, ca într-un film prost, m-a găsit pe mine…
Pe 14, am sărbătorit, am mâncat bine, am băut bine și nu am insistat mai mult pentru că sunt un domn cplm. Pe 15, a răspuns la telefon și ne-am văzut din nou, dar nu am reușit să o sărut pentru că era prea frig afară și ne-am despărțit urgent.
Au urmat câteva zile de respiro, zile în care doar am vorbit pe net și în care părea că suntem un cuplu închegat. Sincer, ne înțelegeam mai bine pe chat decât atunci când eram fizic împreună. Pe 23, i-am dus un buchet mare de flori, un inel și o scrisoare tip felicitare în care îi ceream să fie soția mea. Pe 24, mi-a dat papucii.
Pe femeia cu pletele în vânt nu am reușit să o înțeleg niciodată. Nu am înțeles de ce s-a pripit și a plecat din viața mea așa de repede. Oare cu ce am greșit? Cei doi amici ai mei râd și acum de mine, râd că am plătit eu nota de plată și florile și inelul. Când am plecat eu cu ea, nu au râs, dar nici nu s-au bucurat…
Oare am greșit că le-am povestit faza cu cererea în căsătorie? În fine, aștept să vină o altă zi a îndrăgostiților, se agață mai ușor atunci…
