Despre dragoste, numai de bine… El era genul de bărbat pe care îl vezi. Imaginea este prima noastră armă în cucerirea concretului, iar el știa asta, folosind-o inteligent. Nu-l costa nimic să împrăștie farmec, nu se temea să culeagă furtună. „Aventurier”, mi-am zis și am clipit mulțumită ipocrit de faptul că, deși nu-mi place să fiu etichetată, eu o fac din când în când. Dar așa aveam falsa senzație că dețin controlul unei situații de necontrolat. Știam și asta, doar că mai am și eu nevoie de minciuni moi, pe care să-mi odihnesc, câteodată, intuiția.
Aeroportul nu era deloc aglomerat, nimerisem la o oră cu zboruri mai rare, ciudat aranjament, dacă stau să mă gândesc (nu cred în conceptul de „coincidență”), căci altfel, cu siguranță, nu l-aș fi zărit. Prin câteva straturi de sticlă, ușile glisante ale unui hol interminabil și cele ale cafenelei de aeroport, lipsite de eleganță. Poate tocmai de aceea el contrasta atât de mult cu tot ce era în jur, deși rolul de pasager îi venea ca turnat. „Business class, fac pariu”, am murmurat pentru mine. Doar destinația nu i-o puteam ghici în gesturi sau priviri. Și nici naționalitatea.
După câteva ocheade discrete, am renunțat să mă mai uit în direcția lui. Bănuiam că mă văzuse și atunci fiecare secundă în plus m-ar fi dezavantajat. Apoi am simțit privirile lui fixe, străbătând în galop distanța dintre noi. Ok, mai aveam mai bine de o oră până la îmbarcare, să ne jucăm, așadar. Și m-am așezat confortabil în sala de așteptare a zborului de alături. Eram doar curioasă să văd ce face. A plecat din cafenea și s-a așezat tot departe, dar fără ca vreun obstacol să ne mai stea acum în cale. L-am ignorat un timp, apoi am început să-i întorc privirile.
Zâmbetele noastre erau la fel ca în momentele anterioare întâlnirii noastre, așa că ele nu trădau că începuse să ne placă vânătoarea asta impalpabilă și complet inexistentă pentru cei din jur. S-au topit atunci multe rețineri. Poate că nici nu vorbeam aceeași limbă, dar ochii nu știau asta și își spuneau nestingheriți povestea bucuriei de moment. Cine sau ce era fiecare în viața reală puțin conta. Mesajele zburau necodificate și, cu fiecare privire în plus, tot mai grele, tot mai încărcate. Când am simțit că aerul devine fierbinte și că deja ochii erau dornici să predea ștafeta gurii… ei, bine, atunci el a dispărut. M-a surprins plecare lui inopinată – căci, deși nu fusese parcimonios în comunicarea noastră, iată că nu catadicsise nici măcar să-și ia la revedere.
M-am gândit, amuzată, că poate pierduse zborul din cauza asta și acum fugea disperat pe pistă, făcând semne caraghioase piloților, să oprească aeronava și să-l aștepte și pe el! Înviorată și deja arhivând istoria fără cuvinte, mă pregăteam să mă îndrept către poarta mea de îmbarcare. Atunci însă, l-am zărit însoțit de o valiză, cu bietele și pașaportul în mână, discutând aprins cu angajatul companiei aeriene ce opera zborul la a cărui poartă mă așezasem eu.
Am urmărit întreaga șaradă, căci bănuiam ceva și mi-am amânat plecare cu câteva minute doar, căci la poarta mea începuse deja îmbarcarea. Până la urmă, a plătit ceva, a luat alte bilete și m-a căutat cu privirea, arătându-mi din ochi noile bilete… și m-a pufnit râsul! A rămas uimit, cu pasul în aer, căci se pregătea să vină lângă mine, să mă abordeze și să-mi comunice – sunt sigură! – că-și schimbase în ultima secundă destinația de zbor doar ca să nu mă piardă.
L-am mai privit o dată, am înclinat ușor din cap a salut și m-am îndreptat fără grabă către poarta mea de îmbarcare unde ultimii pasageri pășeau pe culoarul asemănător unui cordon ombilical, culoar ce lega burta avionului de aeroport. Am trecut printre cei din urmă de controlul biletelor și nu m-am mai uitat înapoi, dar i-am zărit pentru o clipă privirea pierdută și gestul de nedumerire, apoi s-a uitat la ceas și, exact cum îmi imaginasem mai devreme, a luat-o la fugă prin aeroport, probabil să prindă zborul inițial.
De la fereastra locului meu, nu l-am zărit pe pistă, dar asta nu m-a împiedicat să nu zâmbesc amuzată recentei amintiri cu un bărbat frumos și extrem de romantic, într-o după-amiază banală a unui aeroport pierdut în lume, și cu o femeie insensibilă și arogantă.
Ei bine, redevenisem eu însămi…
fragment din „Confesiunile unei fete rele”, volumul 2
Mult umor in poveste, mi-a placut suspansul dar si sfarsitul amuzant.