O formațiune uriașă în formă de barcă, aflată în estul Turciei, a intrat din nou în centrul unei controverse care durează de peste șase decenii. Cercetătorii care investighează situl Durupınar au început foraje la mare adâncime și susțin că au găsit cavități și straturi bogate în materie organică, alimentând din nou teoria că acolo s-ar putea afla vestigiile Arcei lui Noe.
Un foraj a ajuns la aproape 18 metri sub pământ
În septembrie 2026, proiectul de cercetare condus de profesorul Cenker Atila de la Universitatea Cumhuriyet din Sivas a trecut la o etapă mult mai concretă: forarea unor carote din interiorul și exteriorul formațiunii Durupınar. Proiectul are aprobarea autorităților turce și combină arheologi, geologi, specialiști în soluri și experți în investigații geofizice.
Potrivit echipei Noah’s Ark Scans, unele foraje au ajuns până la aproximativ 18 metri. Cercetătorii afirmă că au recuperat straturi cu multă materie organică și au întâlnit mai multe cavități subterane, inclusiv una în care au pătruns noroi și apă. În mai multe dintre găurile realizate în interiorul formațiunii, echipa spune că nu a întâlnit până acum un strat continuu de rocă sau calcar solid.
Una dintre cele mai spectaculoase informații este legată de o zonă aflată la aproximativ 4–5 metri adâncime. Burghiul s-ar fi oprit după ce a întâlnit un strat extrem de dur, suficient de rezistent pentru a deteriora sau rupe burghiul. Echipa ia în calcul inclusiv ipoteza existenței unor resturi de lemn pietrificat sau puternic mineralizat, însă acest lucru nu a fost demonstrat. Probele trebuie analizate în laborator pentru a se putea stabili natura materialului.
De ce seamănă atât de mult cu dimensiunile din Biblie?
Aici începe partea care a făcut ca Durupınar să devină o adevărată legendă.
Formațiunea măsoară aproximativ 157–164 de metri, în funcție de modul în care este delimitată. Dimensiunea este comparată de susținătorii ipotezei cu descrierea din Geneza, unde Arca lui Noe este prezentată ca având 300 de coți lungime, 50 de coți lățime și 30 de coți înălțime. Unele traduceri biblice convertesc aceste valori la aproximativ 135 de metri lungime, 23 de metri lățime și 14 metri înălțime.
Această asemănare a alimentat încă din anii 1980 ideea că formațiunea ar putea fi o navă uriașă îngropată în pământ.
Dar există o problemă importantă: asemănarea dimensiunilor nu demonstrează originea artificială a formațiunii.
Durupınar a fost identificată în 1959, după ce căpitanul turc İlhan Durupınar a observat forma neobișnuită într-o fotografie aeriană realizată în timpul cartografierii regiunii. De atunci, locul a fost examinat de numeroși cercetători și a generat teorii complet opuse.
Misterul care părea deja rezolvat
De zeci de ani, geologii care au studiat formațiunea au susținut că aceasta este naturală. Una dintre cele mai importante lucrări în această direcție a fost publicată în Journal of Geoscience Education în 1996, de geologul Lorence G. Collins și David Fasold.
Autorii au argumentat că structura este rezultatul proceselor geologice naturale, inclusiv al unor straturi de rocă puternic deformate, și au respins interpretările potrivit cărora în interior s-ar afla pereții, grinzile sau elementele metalice ale unei nave antice. )
Mai mult, formațiunea este cunoscută în literatura geologică drept un fenomen natural din regiunea Doğubayazıt–Telçeker, iar interpretarea sa ca „Arca lui Noe” nu este acceptată drept fapt demonstrat de comunitatea științifică.
Tocmai de aceea, actualele foraje sunt atât de importante. Spre deosebire de imaginile aeriene sau de interpretările radar, o carotă extrasă din subsol poate fi analizată fizic.
Probele de sol au ridicat deja alte semne de întrebare
Echipa a făcut și o analiză a solului în 2024. Potrivit datelor prezentate de cercetători, au fost recoltate 88 de probe din 22 de locații, atât din interiorul, cât și din exteriorul formațiunii. Echipa susține că probele din interior au prezentat diferențe importante de compoziție, inclusiv un nivel mai ridicat de materie organică și de potasiu.
Susținătorii teoriei consideră că aceste diferențe ar putea fi compatibile cu descompunerea unei structuri din lemn.
Dar aici trebuie făcută o distincție esențială: materia organică în cantitate mai mare nu înseamnă automat lemn antic. Solul poate acumula materie organică din numeroase motive naturale. Doar analizele suplimentare, inclusiv identificarea exactă a materialului, mineralogia, microscopia și eventualele metode de datare pot arăta ce s-a întâmplat realmente acolo.
„Cea mai mare descoperire din ultimii 4.300 de ani”?
Este una dintre formulele care circulă în materialele senzaționaliste despre această cercetare. Totuși, nu există în acest moment o confirmare științifică potrivit căreia ar fi fost descoperită Arca lui Noe.
Chiar grupul de cercetare recunoaște că rezultatele geofizice și radar nu pot demonstra singure originea arheologică a formațiunii.
În același timp, investigația din 2026 este reală, forajele sunt reale, iar probele sunt trimise pentru analize. Asta schimbă natura poveștii: nu mai este doar o fotografie spectaculoasă a unei formațiuni care seamănă cu o barcă, ci o încercare de a afla ce se află efectiv sub suprafață.
Rezultatele de laborator ar putea reprezenta partea cea mai importantă a întregii investigații. Dacă vor fi identificate materiale organice despre care se poate demonstra că provin din lemn prelucrat și dacă acestea pot fi datate corespunzător, cazul ar deveni mult mai interesant. Dacă probele vor arăta însă că materialele sunt exclusiv geologice, una dintre cele mai persistente teorii despre Arca lui Noe ar putea primi o nouă lovitură.
Deocamdată, burghiul a pătruns în munte, dar misterul nu a fost încă străpuns. Formațiunea Durupınar rămâne un obiect de cercetare controversat, iar afirmația că „Arca lui Noe a fost găsită” este, în octombrie 2026, o ipoteză susținută de echipa de cercetare, nu un fapt demonstrat științific.
Surse documentare: Journal of Geoscience Education, Sivas Cumhuriyet University, Noah’s Ark Scans, Türkiye Today și relatările recente despre campania de forare din 2026.
