Fosta mea s-a îmbătat de 8 Martie, s-a făcut pulbere și eu am fost scânteia, când s-a aprins, nu am mai putut evita explozia. Da, ați citit bine, avea ea ceva pe suflet și nu găsea momentul sau nu avea suficient curaj să-mi spună, ceva clocotea în sufletul ei, se pregătea să explodeze de mai multă vreme și eu nici măcar nu băgasem de seamă.
Parcă am fi trăit în două lumi diferite, dacă mă uit cu atenție în urmă, aș fi tentat să spun că eram ca doi străini, doi oameni care nu aveau nimic în comun, care se găseau acolo dintr-o inerție absurdă, o întâmplare ciudată.
Acel 8 Martie a picat peste mine ca o ploaie de foc, precum o grindină ce te prinde în câmp deschis și nu ai unde să te ascunzi, a picat rău, mi-a distrus un ipotetic viitor pentru că planificare nu exista, în realitate, în această relație.
Da, revin, am ieșit împreună la un restaurant, am servit împreună cele comandate, totul părea perfect, dar încă de la început am văzut-o că se grăbește cu băutura. Inițial, am crezut că se pregătește pentru o partidă de amor în compania mea, avea acel obicei înainte de a face amor cu mine, se amețea puțin, se cherchelea și-mi spunea că face asta pentru că ea este pudică, că este prea timidă și că are nevoie de ceva pentru a trece peste. O credeam și o înțelegeam, dar, în acele momente, parcă prea trăgea din pahare, parcă prea sorbea cu patimă.
După două ore de mâncat, băut și povestit, s-a ridicat de la masă și a plecat afară, avea nevoie de o gură proaspătă de aer. Când s-a întors, a dat peste cap un pahar plin de vin și a început: „Auzi, măi, idiotule, cât crezi tu că te mai suport?”.
Mă uitam la ea și nu-mi venea să cred, am întrebat-o dacă asta este o replică dintr-un film sau este o realitate ciudată în care am aterizat fără să știu. Mi-a răspuns că este exact ce vrea să spună și că eu nu fac parte din planurile ei de viitor. Am întrebat care sunt motivele și mi-a răspuns sec: „O ai prea mică!”. Am rugat-o să vorbească mai încet, să nu ne facem de rușine în restaurant și a început să râdă, să râdă strident și foarte tare, să urle râzând: „Da, fraiere, o ai mult prea mică, m-am săturat, ești slab dotat! Ce trebuie să-ți mai explic? Ți-e rușine de lume? De mine nu ți-a fost rușine atunci când te-ai dat la mine? Nu știai care este adevărul?”
Într-un final, s-a așezat și mi-a spus franc în față: „Nu ai idee de cât timp aștept momentul acesta! Te rog să te uiți peste umărul meu… Vezi? Sunt doi indivizi la masa din spatele meu?”. I-am răspuns că nu, plecaseră în timp ce ea urla și râdea. Mi-a șoptit că și ei o aveau la fel de mică, că i-a încercat, probat, mi-a spus să o iau cum vreau eu. Mi-a spus că au plecat de frică să nu-i pârască si pe ei.
Restul se înțelege de la sine, azi este 8 Martie și, inevitabil, mi-am adus aminte de ea, este mamă acum și este fericită. La mulți ani!
