În zilele speciale, cuvintele îmi par sărace, seci, fără putere, oloage. Te iubesc ăsta a fost atât de folosit, încât nu mai face față și se diluează parcă mai aprig acum. Sunt momente în care vorbele sunt obligate să se închine simțirii, să lase oamenii să se contopească și să vibreze pentru ca acea vibrație să ne pătrundă adânc în ADN spre a purta mai departe esența din care este făcut omul și anume iubirea.
Ziua asta a îndrăgostiților ar trebui repetată la infinit, pătrunsă și savurată precum un gurmand savurează o savarină, ziua asta ar trebui consumată așa precum un meniu deosebit într-un restaurant de lux, la fel ca o pâine caldă recent ieșită din cuptor sau ca o ploaie de vară după ce arșița ne-a ars pielea și ne-a obligat să căutăm un colțișor ascuns, umbrit.
Așa ar trebui, dar noi nu suntem toți la fel și evident că ne cam ies diferite socotelile. Sunt oameni singuri și răniți și, pentru ei, ziua de 14 februarie este practic un calvar. Se transformă în ziua regretelor, a amintirilor și a accentuării suferinței pentru că iubirea, precum o medalie, are și reversul ei. Sunt și oameni ce se despart exact azi sau care se cunosc azi sau fel și fel de situații, cu aceștia ce facem…
…Ah, textul acesta mă disperă, nu reușesc să redau atmosfera necesară unei asemenea zile, sunt incoerent, îmi pierd ideile și nu reușesc să ajung la genul acela de literatură ce te face să vibrezi și eu de asta am nevoie acum. Poate că, dacă o să-mi imaginez că trebuie să iubesc acest text și că azi avem de sărbătorit, o să-mi iasă.
Sunt nebun, iubesc până și textele, le confund cu o parteneră pretențioasă, prețioasă, frumoasă, echilibrată. Vreau și nuanțe, vreau și parfum, nu mă mai satur de iubit. Mă hrănesc cu himere, prefer fericirea iluzorie și mă îndepărtez de suferință pentru că azi am de sărbătorit. Sar tastele nervoase, revin la poziția lor și zgomotoase parcă îmi reproșează ca scriu cu atâta pasiune...
Da, revin, azi este ziua îndrăgostiților, ziua în care cei în cauză au de făcut cadouri și de afișat comportamente alese. Sunt primeniți toți îndrăgostiții, sunt aranjați și avizi de sărbătorit. Se vor întoarce de Dragobete cu o identică poftă pentru că ei iubesc, noi nu, numai ei iubesc cu adevărat. Mai apoi se vor retrage pe la casele lor, vor forma familii și vor avea copii, vor uita de intensitatea cu care se iubeau în asemenea momente și asta doar pentru că iubirea se diluează cu timpul și se transformă într-o prietenie, în ceva tipic certificatelor de căsătorie.
Nasol, aveam de gând să prezint ziua asta ca pe o sărbătoare, nu ca pe începutul unui film idiot în care se râde la început pentru ca, mai apoi, să se plângă în hohote. Pentru cei ce nu înțeleg acest text le spun că mai apoi o să-l înțeleagă. Să-l tipărească și să-l poarte la piept pentru ca, atunci când se vor fi acumulat suficiente riduri, să-l recitească.
Da, cu siguranță, avem azi și cititori care înțeleg perfect despre ce vorbesc, le propun să lase zâmbetul amar să plece de pe chipul lor și să aprindă o mahorcă sau să desfacă o sticlă de băutură, să facă exact la fel ca atunci când au reușit să treacă prin iadul suferințelor date de iubirile neîmplinite.
Gata, nu mai scriu și asta pentru că totuși suntem pe 14 februarie, să nu-l omorâm pe Mitu exact acum.
Spor la love și la rupt arcurile de la pat…
