E frumoasă. Când o văd, îmi vine să plâng de emoție. Încă nu am întâlnit echivalentul ei la masculin. Și nici măcar o altă femeie care să-mi fi trezit sentimente similare. Ce ciudat, să fiu pusă în încurcătură de o femeie. Nici măcar nu mi-e clar care sunt acele sentimente pe care le am pentru ea. Identific unul cu claritate – și asta e și mai neașteptat: sunt geloasă. Pe iubiții ei, pe prietenii ei, pe viața ei din care eu nu fac parte. Da, este clar, tinde să-mi devină călcâi al lui Ahile…
Este arhetipul Fecioarei… așa o simt eu. Senzuală, liberă, împăcată cu ea însăși și cu lumea prin care trece plutind, marcându-i profund pe cei din jur. Sunt sigură că nu sunt singura tulburată de prezența ei pe care nu știu cum s-o înțeleg…. mărturisirea asta îmi scoate din adâncuri, la lumină, manifestări de a căror existență nu știam. Fac echilibristică între cinism și sensibilitate și sub sârma pe care acum mă balansez în forță nu se găsește plasă de salvare… Se găsesc zeci de brațe de bărbați, gata să mă prindă, dar asta nu mă va ajuta cu nimic. Ea va rămâne veșnic într-un orizont intangibil și asta pentru că, în primul rând, nu îmi este lămurit deloc ce vreau. De la ea, cu ea. De la mine, cu mine. Nu spun „noi” pentru că nu este vorba aici de vreun „noi” în sensul erotic al conceptului.
E frumoasă, dar în viața asta am cunoscut femei cu mult mai frumoase. Răzbate dincolo de zâmbetul franc și privirile deschise ceva inefabil… Când mă gândesc la ea, sunt blocată între punct și virgulă. Cad în spațiul inimaginabil dintre cine sunt și ce simt și nu găsesc ieșirea, nici măcar călăuzită de ochii ei. Răspunsul e la mine, însă încă îl caut. Am nevoie să-l găsesc pentru a ieși din stand by și pentru a da un sens emoției ăsteia nefirești…
Eva…
