„L-am pierdut!”, zice și pare că-i cade cerul în cap. Nu, nu e vorba de vreun obiect pe care să-l fi rătăcit prin casă sau pe care să-l fi uitat pe te miri unde pe afară, nu e nici măcar un câine care să fi fugit din curte sau din lesă, ci este… un bărbat. O ființă umană, la fel ca ea, cu – teoretic vorbind – aceleași drepturi, responsabilități și obligații, ființă umană pe care nu ai cum s-o pierzi, în primul rând pentru că nu ai cum s-o deții. Căci una este să te desparți de cineva (chiar și de un prieten, nu neapărat de partenerul de viață) și alta e să-l „pierzi”, așa cum pierzi o mână bună la poker sau o șosetă în mașina de spălat.
Cumva, modul în care gândim despre cel de lângă noi își pune amprenta asupra modului în care ne comportăm în relația cu acesta. Dacă gândim în termeni de posesie (evident, eronat, cum subliniam mai sus), de drepturi asupra vieții, gândirii, sufletului și acțiunii celuilalt, atunci nu ar trebui să ne mire că lucrurile vor degenera până la distrugere, iar jelania cu „pierderea” nu va fi decât bomboana (acră) de deasupra colivei relației decedate. Desigur, într-o relație, indiferent de natura ei, vorbim de cel puțin două părți implicate, astfel că „vina” nu aparține, de obicei, exclusiv uneia dintre părți, dar dacă cel puțin una dintre părți se comportă așa, atunci eșecul este previzibil.
Așadar, un bărbat nu poate fi pierdut (evident, și viceversa este la fel de valabil) indiferent cât de mult ar durea despărțirea, indiferent cât de mult am crezut, poate, la un moment dat că „e al nostru”. Eventual, „pe vecie”. Cuvinte ce, în esență, sunt doar dulci și departe de orice adevăr, iar asta nu face decât să înrăutățească trăirile, atunci când totul se va fi terminat.
