De ce renunțarea nu face parte din viața mea

0
1191

Renunțarea este înfrângere. Auto-înfrângere. Cred că nu este nimic mai dureros decât să fii propriul tău inamic. Ba, mai mult, să duci o luptă inutilă cu tine însuți din care, orice s-ar întâmpla, nu rezultă decât un pierzător. Tu!

Renunțarea este supremul act de lașitate. Demascarea prefăcătoriei, a curajului de mucava și a hotărârii decorative.

Renunțarea este abandon. E ca și când ți-ai invita propria viață să coboare la prima, în mijlocul deșertului – să se descurce, treaba ei – pentru că tu, ei bine, tu ai decis că nu mai poți și nu se mai poate face nimic.

Renunțarea este anularea tuturor pașilor făcuți până atunci, a tuturor planurilor, a tuturor eforturilor, a tuturor sacrificiilor, a tuturor împlinirilor… Renunțarea este dreptul tău de veto! Este AS-ul din mânecă ce-ți oferă o unică oportunitate: aceea de a te… autosabota!

Renunțarea este bătaie de joc la adresa propriei capacități de a reuși, de a depăși limite și limitări, piedici și obstacole. Este umilirea sinelui și refugiul slăbiciunii. Este o pată permanentă pe obrazul conștiinței.

Nu-i judec pe cei ce o fac, căci fiecare este liber să aleagă ce vrea sau ce poate și de aceea nicio generalizare nu este validă. Eu spun doar că, pentru mine, renunțarea nu este o opțiune, nici măcar o ieșire de urgență. Nu este nimic. Doar un cuvânt în dicționar, de la pagina disperării.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

Sunt de acord