E oarecum la modă acum acest cuvânt „rezervă” de când cu bestseller-ul regal britanic, dar, chiar și așa, nu e nicio scofală să accepți să fii rezervă în dragoste. Dacă în alte domenii ale vieții capacitatea ta de a alege se vede limitată de aspecte obiective, aici chiar nu ai nicio scuză, căci depinde numai de tine să accepți sau nu să fii a cincea roată la căruță, depinde numai de tine să accepți sau nu să fii… rezervă!
Ioana era îndrăgostită lulea de frumosul Mircea. Ieșiseră de câteva ori în oraș, iar el, galant și glumeț, îi transmisese semnale confuze pe care inima ei însă le interpretase așa cum vrusese, fără echivoc. Iar dacă Mircea văzuse că-i merge așa, apăsase pe accelerație și începuse să-i facă declarații, s-o asigure de dragostea lui, doar că.. ei, și aici interveneau foarte multe aspecte ce, vezi, Doamne, nu țineau de voința lui, aspecte ce-l împiedicau s-o vadă atât de des precum își dorea și să petreacă împreună atât de mult timp pe cât ar fi vrut. Căci se jura că voia, dar… Și aici urma un alt val de argumente, de scuze, de explicații pe care Ioana le înghițea lacomă, căci avea nevoie de cât mai multe ca să-i poată scuza și accepta comportamentul, ca să se menajeze și ca să nu sufere foarte tare, neglijată fiind, folosită fiind, tratată ca o… rezervă fiind.
Nici când a aflat că el ieșea și cu altcineva, nu s-a tulburat. Era sigură că acea fată nu putea fi decât o întâmplare, eventual cineva care să-i țină de urât în lipsa ei, iar confortul lui era mai presus de posibilele bănuieli pe care Ioana și le înăbușea încă din fașă. Învățase să se mintă atât de bine, încât atunci când el îi spusese pe șleau că nu poate sta foarte mult la ea, căci are altă obligație, a cărei natură amoroasă nici nu se străduise măcar s-o ascundă, Ioana îl înțelesese, îi permisese să facă duș la ea și apoi îl condusese până la ușă, acolo unde el se ferise de îmbrățișare, ca nu cumva să plece cu parfumul ei impregnat în haine.
Nici măcar atunci când aflase (nu de la el) că urma să se logodească nu-i făcuse scandal și nici nu renunțase la relația lor tot mai sporadică, tot mai transparentă. Îi ajungea să știe că, măcar din când în când, poate să-l vadă, asta până când apele se vor liniști și el va fi, în sfârșit, doar al ei, așa cum îi promisese de atâția ani.
Nu, nu o invitase la nuntă, dar Ioana văzuse sute de poze pe Facebook și, deși inima i se frânsese de nenumărate ori în piept, când el apăru în prag cu un buchet de flori și cu verigheta pe deget, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, Ioana doar ezitase ușor și îi spusese mai mult alintat că s-o lase în pace, după care îl primi în casa și brațele ei cu aceeași dragoste dintotdeauna, cu aceeași speranță dintotdeauna.
– Ioana, dragă, iartă-mă că-ți spun, dar ești de-a dreptul proastă, îi strigase scoasă de minți – și nu o dată – cea mai bună prietenă a ei. Cum poți accepta situația asta care se prelungește de ani de zile? Știi că nevastă-sa e gravidă? Nici măcar nu poți considera că o înșală pe ea cu tine, ci, mai degrabă, invers. Nu vezi că-ți distrugi viața? Renunță! Ești doar o rezervă, ce nu înțelegi?
Ioana a plâns, i-a dat, cu mare greutate, dreptate, i-a promis cu cerul și pământul că din acea clipă totul avea să se schimbe, că, în sfârșit, înțelege și recunoaște că a trăit o farsă și câte și mai câte… Și chiar le spunea cu sinceritate, căci, în fața prietenei ei, atunci, în acel moment, chiar credea ce spunea, și a crezut și după plecarea ei. Dar când Mircea a sunat iar la ușă, fără s-o anunțe în prealabil, așa cum se obișnuise să facă, știind că Ioana era mereu acolo, pentru el, a oftat din greu, și-a șters două lacrimi rebele, și-a aranjat părul și și-a camuflat zâmbetul trist cu un ruj roșu și i-a deschis emoționată.
