Era la zece – cincisprezece ani după revoluție când m-am angajat în firma asta americană. Aveam senzația că-mi pusese Dumnezeu mâna în cap, căci salariul era foarte bun, iar munca nu foarte grea. Aveam de organizat niște evenimente pentru turiștii americani ce urmau să vină și să descopere frumusețile României. Aveam puțin peste 30 de ani și eram decanul de vârstă în firmă. În afară de șef, care sărise bine de 60, restul colegilor – dar, mai ales, al colegelor – nu aveau mai mult de 26-27. De fapt, singura de 27 de ani era considerată cumva cea mai „bătrână” și era privită ca un fel de relicvă.
Dintre colege, mie îmi atrăsese atenția Maria (nu e numele real, dar asta e irelevant). Părea cea mai timidă, cea mai modestă, cea mai retrasă, deloc populară, pasionată de numere, că doar nu degeaba lucra la contabilitate. Minioină, roșcată, cu ochii de un albastru extrem de deschis, pe mine reușea să mă hipnotizeze de fiecare dată, deși nu-mi acorda nicio importanță. Restul colegilor o ignorau cumva, dar cu un fel de respect pe care eu nu-l înțelegeam, dat fiindcă nu părea s-o agreeze nimeni, chit că era atât de inofensivă.
Când, în sfârșit, mi-am făcut curaj s-o invit undeva, mi-a răspuns evaziv, căci nici nu m-a refuzat, dar nici nu a fost de acord, iar asta mi-a dat speranțe. Nu m-a interesat că a trebuit să mă țin de fundul ei cu săptămânile, m-a interesat doar că, până la urmă, a acceptat și că, din acel moment, cele mai mari temeri ale mele s-au adeverit: eram îndrăgostit lulea. Poate de aceea nici nu m-am sinchisit când m-a rugat să țin totul secret, să nu afle nimeni de la muncă despre începutul nostru firav de „ceva” – căci era cu mult prea devreme să-l pot numi relație.
Am acceptat discreția, am pus-o pe seama timidității ei, așa că, de două-trei ori pe săptămână, eu plecam primul și apoi o așteptam la două străzi distanță, acolo unde ea se urca la mine în mașină ca s-o conduc acasă. Cred că aceea a fost cea mai fericită perioadă din viața mea, chiar dacă nu eram toată ziua bot în bot și nu ne întâlneam atât de mult cât mi-aș fi dorit, perioadă ce a durat aproape doi ani, după care am considerat că sosise momentul s-o cer de nevastă, să fie, în sfârșit, doar a mea.
A acceptat, dar, în continuare, trebuia să păstrez pactul discreției absolute, deși deja mi se părea absurd să nu urlu lumii fericirea ce dăduse peste mine și faptul că Maria avea să-mi fie soție. Dar n-am zis nimic și am făcut cum mi-a cerut, astfel că la nuntă nu am invitat pe nimeni din firmă. Totuși, ceva ciudat s-a petrecut, căci nici pozele cu noi doi nu am avut voie să le public pe Facebook și, deși nu sunt fanul expunerii vieții personale în public, deja asta era prea mult, dar, fiind proaspăt căsătoriți, am amânat o discuție lămuritoare, dând din nou vina pe timiditatea ei.
Așa că am făcut ceva „interzis”…
La întoarcerea din luna de miere, profitând de faptul că ea își luase liber câteva zile ca să termine de amenajat noua noastră locuință, eu nu am mai rezistat și, în pauza de masă, când era toată lumea din firmă prezentă, am anunțat în gura mare că eu și Maria ne-am căsătorit. Doar că, al aflarea veștii ce a căzut ca un trăsnet, nimeni n-a izbucnit în urale, nimeni nu a aplaudat, nimeni nu a sărit să mă felicite și să mă ia în brațe, așa cum ar fi fost normal, preferând, în schimb, să facă fețe-fețe și străduindu-se, cumva, să nu izbucnească în râs.
Într-un prim moment, m-am gândit că toți sunt atât de invidioși, încât nu au minima decență de a mima măcar că se bucură pentru noi.
Numai șeful s-a înecat cu supă, s-a făcut roșu și apoi verde la față, a dat cu pumnul în masă, după care a ieșit turbat, iar eu nu am mai priceput nimic, rămânând, la propriu, cu gura deschisă. De abia atunci colegii m-au înconjurat și șușotind, pe nenumărate voci, au catadicsit să-mi spună ce știa toată lumea, mai puțin prostul de mine: „Maria este gagica șefului”, „Maria e amanta șefului”, „Șeful și-o pune cu Maria”, „Ești prost, te-ai combinat cu femeia șefului”, „Cum naiba n-ai știut?”, „Cum ai tupeul să te lauzi cu asta în gura mare, de față cu șeful?”, „Nu pot să cred, frate, ești terminat, fugi cât mai poți!”…
