„Cu ea pot să mut munții din loc” i-a mai spus înainte de a trânti definitiv ușa după el. Din locuința comună recent închiriată, pleca doar cu un rucsac de haine. „Dacă e, îmi iau restul de lucruri altădată” îi răspunsese la mirarea ei mută. „Nu te deranjează, nu?”. Dar ea nu mai avea nici lacrimi să plângă și nici putere să-i mai răspundă ceva.
Căsnicia lor de numai doi ani se destrămase sub ochii ei și ea nu fusese în stare să oprească dezastrul. Îi iubea sincer, deschis, fără adrenalină și mistere, și probabil că el, fire de artist, tocmai de asta avea nevoie. Atunci când ai mâncare caldă și haine curate, nu-ți pui problema că cineva pierde timp din viață să le facă, ci te gândești că nevastă-ta e mai mult gospodină decât femeie fatală și parcă sufletul tău „tânjește” după altceva, fără să iei în calcul că acel altceva nu vine la pachet cu menajul complet, așa cum te-ai obișnuit. Și că dragostea, fie ea cu năbădăi, trece, până la urmă, și prin stomac, nu numai prin chiloți.
Timpul a trecut, dar munții nu s-au mișcat din loc. Ea a rămas gravidă relativ repede și căsătoria părea iminentă. El tăcea, meditativ. Urma să aibă o nouă nevastă… Oare ea, ca nevastă, avea să mai știe să-și folosească nurii? Că de restul și așa învățase el să se ocupe…
Apoi, destul de rapid, a avut loc ceea ce poate fi denumită prima sincopă: în timp ce el era la muncă, ea își făcuse un iubit. Probabil că nu reușise și să ajungă în pat cu el, căci, să ne amintim, era gravidă. În luna a șaptea.
Ce să facă el? A înghițit în sec și a rămas. Avea o ciorbă pe foc și o ruladă la cuptor.
A doua sincopă a fost când a descoperit că „iubitul” nu a fost doar o toană de femeie gravidă – să-i zicem, o poftă mai ciudată –, căci și cu un bebeluș de țâță acasă, ea nu avea stare și-și făcea de lucru prin vecini. Cu vecinii.
A treia sincopă – un fel de cireașă de pe colivă – a fost când a descoperit că se împrietenise cu prima lui nevastă. Nu putea să-și explice ce fel de „prietenie” au cele două femei care, cu siguranță, se urăsc de moarte. Și ce subiect au ele, de fapt, în comun, dacă nu pe el… Oare ce ar putea discuta? Despre cum e în pat? Despre micile lui… mă rog, să le spunem, intimități? Plăceri vinovate? Situația asta era cât se poate de incomodă și, cu siguranță, de neprevăzut. Și foarte greu de suportat.
Cert este că divorțul, pensia alimentară și… degringolada nu s-au lăsat așteptate, iar el a redevenit un om singur, căci liber nu mai avea cum să fie.
Însă povestea nu se termină aici, căci partea mișto de-abia începe. Treptat, în timp, după ce au mai trecut vreo zece ani și el deja fluturase mai multe relații, asta da, fără să se mai însoare, și-a adus aminte… de prima soție. Acum, de la distanță, chiar nu i se mai păreau relevante motivele despărțirii lor și nici măcar prietenia ei cu fosta lui amantă și soție de-a doua nu-i mai dădea de gândit. Așa că a căutat-o să vadă… ce mai face.
Și a găsit-o! Strălucitoare. O femeie împlinită și fericită… Acea femeie care ar fi putut fi a lui în tot acest timp dacă el nu ar fi avut de gând să mute niște munți din loc…
„Dar poate că nici acum nu e timpul pierdut”…
A început s-o curteze discret. S-o urmărească pe Facebook și să-i dea de înțeles că ar vrea s-o revadă. Faptul că ea își refăcuse între timp viața, lui i se părea irelevant, trăgând nădejde că își va aminti, cu siguranță, de iubirea lor și fără să ia în calcul cum evoluase ea între timp. De ce au bărbații impresia că, părăsind o femeie, aceasta rămâne cumva a lor, blocată în timp la momentul despărțirii și așteptând tot restul vieții ca ei, dacă vor și au chef, să se întoarcă la ea… e de neînțeles. Cert este că nici el nu făcea excepție.
Așa se face că acum, doi dintre cei mai înfocați fani ai ei pe Facebook sunt fostul soț și fosta lui amantă și soție. Ironic, nu?
