Vă avertizez că în cele ce urmează nu am de gând să menajez sentimentele nimănui și nici să mă prefac că lucrurile sunt altfel decât în realitate, pe principiul „vai, dragăăăă, cum poți să crezi așa ceva?”.
Ei bine, sunt un bărbat însurat de niște ani (irelevant de câți) și recunosc că îmi iubesc nevasta. Este o femeie care continuă să mă provoace și să mă inspire, iar asta este esențial, pentru mine, ca bărbat. Este esențial să întrețină relația vie și nu în comă asistată, precum văd multe relații în jurul meu. Dar asta este suficient pentru ca un bărbat să fie fericit? Sau, ca să nu cad și eu în păcatul generalizărilor de care constat că este o modă să te ferești, îmi este de ajuns să fiu eu fericit? Răspunsul, din păcate, nu este unul singur: și da, și nu, depinde de ce se întâmpla cu și între noi sau în afara noastră.
Căci eu, ca bărbat, dacă mi se oferă ocazia să cunosc și alte femei în mod intim, nu neg că aș refuza. Evident, că nu sunt taurul comunal să nu mă intereseze despre ce e femeie e vorba, însă sunt anumite cărora nu vreau (atenție, am zis „nu vreau” și nu „nu pot”) să le rezist. Am adăugat paranteza ca să nu ne mai căutați, dragi soții și iubite înșelate, circumstanțe atenuante, pentru că ele nu prea există… Noi, bărbații, facem ceea ce vrem mereu, iar nebunia temporară (sau lipsa autocontrolului, cum vreți s-o numiți) nu este decât o invenție menită să ne mai scadă din vină în ochii voștri, asta în caz că vă prindeți că se întâmplă ceva.. pe lângă. Așa cum am citit chiar pe blogul ăsta – și confirm – niciun bărbat întreg la minte nu-și va recunoaște vreodată vinovăția, nici măcar atunci când este prins cu mâța în sac, ceva în genul – „crezi ce vezi sau crezi ce-ți spun eu?”.
Doare? Este doar adevărul și ceva îmi spune că, într-o oarecare măsură, este valabil și pentru femei. Dar, trebuie să recunosc și asta, într-o măsură cu mult mai mică. Acum, poftiți de mă contraziceți!
Un bărbat (prea) sincer
