Era o zi ca oricare alta, iar eu, ca o femeie demnă și dedicată, pregăteam micul dejun pentru soțul meu, Cornelius. Da, Cornelius, nume pe care l-am auzit ultima oară acum 20 de ani, într-o dimineață ce părea – v-am menționat deja? – că va fi ca oricare alta. M-am trezit, l-am pupat pe obraz și i-am spus cu voce somnoroasă „Pa, dragule, ai grijă de tine!”, așa cum îi spuneam mereu la plecare.
Și atunci a început misterul. Cornelius a plecat la serviciu, așa cum făcea în fiecare dimineață. A luat caserola cu prânzul și a promis că se va întoarce seara, ca de obicei. Dar nu s-a mai întors. Încă mă gândesc dacă mi-am făcut patul în dimineața aceea sau nu, pentru că, dacă da, cred că ar trebui să îmi acord vreun premiu pentru perseverență.
Bineînțeles că, după ce am văzut că întârzie extrem de mult și că are telefonul închis, am început să sun peste tot: la familie și prieteni, apoi la poliție, la spitale și la morgă. Mai târziu, am angajat detectivi privați, dar nimeni nu a reușit să afle nimic despre el. Până și eu începusem, la un moment dat, să cred că l-am inventat, ca pe vreo iluzie fantezistă. Nu a lăsat niciun bilet, nicio urmă. A dispărut fără nicio explicație, de parcă ar fi fost parte dintr-un experiment științific de teleportare.
Și așa au trecut 20 de ani. Vă vine să credeți? Am învățat să trăiesc cu absența lui, să umplu spațiile goale cu plante de apartament și poze cu pisici drăguțe. Am încercat să-mi refac viața, dar dragostea noastră, sau cel puțin iluzia ei, mă bântuia în fiecare noapte. Și niciodată nu am încetat să sper că, într-o zi, se va întoarce viu și nevătămat, căci nu puteam să accept că a murit așa cum, la un moment dat, am fost obligată să cred. Vorba aia, cine a mai văzut drac mort?
Însă totul s-a schimbat într-o după-amiază ploioasă, când, printr-o întâmplare neașteptată, am descoperit adevărul șocant. După 20 de ani de incertitudine, Cornelius a revenit în viața mea. A sunat la ușă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Și a venit cu o poveste cel puțin fantastică.
Se pare că în ziua aceea, a avut un accident și, de teama repercusiunilor, vinovații l-au urcat în mașină și l-au abandonat la câteva sute de kilometri de casă, dincolo de graniță, lăsându-l inconștient la poarta unui spital.
Cornelius mi-a povestit că și-a pierdut memoria și că, după ce s-a vindecat, și-a schimbat numele și a trăit sub o altă identitate în toți acei ani. A călătorit în jurul lumii, a învățat noi meserii pentru a se întreține, studiat și a făcut eforturi uriașe pentru a-și aduce aminte cine era. Se pare că nici el nu știa că are o soție așteptându-l acasă și atunci când, ca prin miracol – adică în urma unei lovituri la cap – și-a recăpătat memoria, s-a întors pe nepusă-masă, de era să-mi crape inima de frică când lam văzut la ușă, chiar în ziua în care îi făceam una dintre pomeni. Vă dați seama? Să mai zică lumea că nu mănâncă mortul, că fix asta a mâncat, ce-i pregătisem eu de pomană.
Acum, nu știu dacă să râd sau să plâng, dar, cel puțin, pot recunoaște cu mâna pe inimă că avem o poveste demnă de un film hollywoodian, în care un accident mi-a răpit 20 de ani din viața conjugală și o lovitură la cap mi-a redat soțul rătăcit. Dar, ah, am uitat să menționez ce era mai important. Între timp, s-a însurat, așa că a venit să mă roage să-i acord divorțul, să între în egalitate cu noua familie…
