Alegem partenerii doar cu inima? Nu întotdeauna. Felul în care am fost iubiți, ascultați, criticați sau ignorați în copilărie poate influența modul în care cerem apropiere, reacționăm la conflicte și construim intimitatea la maturitate.
„Așa sunt eu” poate ascunde, uneori, o poveste mult mai veche
Există persoane care fug imediat când relația devine serioasă și altele care intră în panică atunci când partenerul nu răspunde la mesaj. Unele au nevoie permanentă de confirmări, în timp ce altele se închid complet după o ceartă.
Aceste reacții nu pot fi explicate automat prin relația cu părinții, însă cercetarea psihologică arată că experiențele din familia de origine sunt asociate cu felul în care funcționăm ulterior în relațiile romantice. O analiză sistematică a 40 de studii a identificat legături între securitatea atașamentului și calitatea interacțiunilor părinte-copil și mai multe aspecte ale relațiilor romantice ulterioare.
Cu alte cuvinte, copilul care am fost poate apărea, uneori, în cuplul adultului care am devenit.
Dacă iubirea a venit cu frică, apropierea poate deveni complicată
Într-o familie în care afecțiunea era oferită imprevizibil, copilul poate învăța că apropierea trebuie permanent verificată. La maturitate, acest lucru se poate manifesta prin nevoia de reasigurare, sensibilitate crescută la respingere sau teamă de abandon.
La polul opus, cineva obișnuit să se descurce singur și să nu își exprime emoțiile poate considera vulnerabilitatea inconfortabilă și poate reacționa prin retragere atunci când relația devine intensă.
Studiile despre atașament nu susțin însă o formulă simplă de tipul „părinte rece = adult rece”. O sinteză a cercetărilor realizate pe 95 de eșantioane, însumând 4.819 participanți, a găsit dovezi pentru transmiterea intergenerațională a atașamentului, dar și efecte mai mici decât cele sugerate de cercetările anterioare.
Certurile părinților pot lăsa urme în felul în care învățăm să iubim
Copiii nu învață despre relații doar din ceea ce li se spune. Observă.
Văd cum se ceartă adulții, cum își cer scuze, cum se împacă, cum negociază limitele sau cum evită complet discuțiile dificile. În timp, aceste interacțiuni pot deveni repere despre ceea ce pare „normal” într-o relație.
Cercetările longitudinale au găsit asocieri între evoluția relației părinte-copil în adolescență și calitatea relațiilor romantice din tinerețea adultă.
Asta nu înseamnă că orice adult care a crescut într-o familie conflictuală va avea un cuplu nefericit. Înseamnă că modelele relaționale timpurii pot reprezenta una dintre piesele puzzle-ului.
Repetăm familia sau încercăm să o reparăm?
Aici apare una dintre cele mai incomode întrebări: de ce ajung unii oameni să aleagă, fără să vrea, parteneri care le oferă o dinamică familiară?
Cercetarea arată că există continuități între generații în ceea ce privește calitatea relațiilor și unele comportamente parentale. Un studiu pe trei generații a identificat transmiterea unor caracteristici precum apropierea emoțională, conflictul și ambivalența în relațiile dintre membrii familiei.
Dar există și o veste importantă: tiparul nu este o sentință.
Un partener cald și comunicativ poate contribui chiar la întreruperea unor cicluri familiale negative. Cercetări longitudinale au arătat că sprijinul și comunicarea pozitivă din partea partenerului romantic pot reduce continuitatea unor comportamente parentale dure între generații.
Așadar, uneori nu repetăm pur și simplu ceea ce am primit acasă. Putem învăța și un mod diferit de a iubi.
Semne că trecutul intră în relația de azi
Poate merita să te uiți mai atent la propriile reacții dacă:
- ai nevoie constantă să ți se demonstreze că ești iubit;
- interpretezi distanța temporară drept respingere;
- eviți discuțiile dificile până când acestea explodează;
- confunzi gelozia cu iubirea;
- te simți atras în mod repetat de relații care seamănă izbitor între ele;
- îți este greu să ceri afecțiune, limite sau sprijin;
- consideri normală o formă de comunicare care, privită din exterior, te rănește.
Niciunul dintre aceste semne nu demonstrează singur existența unui „tipar familial”. Ele pot avea numeroase explicații, iar relațiile adulte sunt influențate de mult mai mulți factori decât familia de origine.
Poate cea mai importantă schimbare apare atunci când întrebarea nu mai este doar „De ce aleg mereu același tip de om?”, ci și „Ce am învățat despre iubire și ce vreau să păstrez sau să schimb?”
Uneori, cea mai puternică ruptură de trecut nu este să iubim diferit de părinții noștri. Este să devenim suficient de conștienți încât să alegem, în prezent, ce fel de relație vrem să construim.
