La 40 de ani, nu mai lupți să te schimbi, te accepți așa cum ești…

0
552

De când mă știu, am luptat împotriva firii mele. Prea moale, lipsită de inițiative agresive atunci când situațiile – și mai ales oamenii – o cereau, prea îngăduitoare, prea dispusă să-i mulțumesc pe ceilalți, deși niciodată nu am reușit. Prea dispusă să mă mulțumesc cu nimic, atâta timp cât ceilalți mă lasă în pace, indiferenți la nevoile, suferințele sau dorințele mele. Prea lipsită de personalitate… căci mereu am ales liniștea și pacea înaintea manifestării zgomotoase a propriilor intenții. Niciodată pregătită să iau taurul de coarne. Să le plătesc oamenilor cu aceeași monedă. Să fiu nesimțită atunci când o merită. Să fiu incisivă doar pentru că în societatea de azi numai învinșii nu sunt. Să-mi urmez visurile în felul meu prea bând, prea îngăduitor…

De când mă știu, mi-am dorit să mă schimb. Nu, nu era bine cum m-am născut. Nu era bine în ochii celorlalți, deci pentru ei am vrut să o fac și pe asta. Să fie mulțumiți, să fie mândri, să poată dormi rotund nopțile pe pernele lor că m-au modelat după cum au avut chef…

De când mă știu… dar fără rezultat! Fundamental, sunt o persoană pentru care armonia, liniștea și bucuria au fost întotdeauna mai importante decât câștigarea concursurilor subtile de tip „cine-i mai tare în clanță și atitudine” e învingător în societatea de azi, în relațiile interumane. Nu e un ratat, cu alte cuvinte. Și așa am ajuns la… 40 de ani! Târziu, nu-i așa?

Citește continuarea aici.

Amalia Sin

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

Sunt de acord