O cunoșteam din liceu, era colega mea de bancă și, nu de puține ori, a fost la mine acasă pentru a ne face temele împreună. Atracție zero, așa numeam relația noastră, strict colegi de clasă și fiecare cu partenerul lui. Nu de puține ori prietenia noastră a stricat relațiile noastre amoroase din cauza geloziei ce se instala în sufletele iubiților noștri. Eu, adolescent și ea, o domnișoară foarte frumoasă, eu, brunet cu ochii albaștri și ea, blondă cu ochii verzi. Amândoi înalți, eu, pasionat de istorie și ea de literatură, împleteam pasiunile și ne ajutam, asta făceam.
Anii au trecut, liceul s-a terminat și am plecat fiecare pe drumul lui, eu la drept și ea la litere. Ne-am despărțit pentru o vreme și mai apoi ne-am regăsit iar, pentru că așa se întâmplă, ne-am regăsit într-un mall și fiecare avea la braț o presupusă jumătate. Ne-am îmbrățișat și abia atunci am avut senzația, prima din viața mea, că am pierdut ceva prețios. M-a strâns mult mai tare decât de obicei, nici măcar nu am protestat, am lăsat durerea să-mi străbată corpul și, mai apoi, neuronii și, în acest fel, simțurile mele și-au pierdut busola.
Toată seara m-am gândit numai la ea, vorbisem și avea același telefon, ceva mă îndemna să o sun, să o invit la o cafea și, sub pretextul depănării de amintiri, să o sorb din priviri cum nu o mai făcusem până atunci. Nu am sunat-o, dar gândul meu a stat lipit de sufletul ei, amintiri și zâmbete firave și iar amintiri și regretul că nu am încercat nici măcar o secundă să o opresc din drumul ei și să o întreb dacă mă place, dacă nu ar vrea să încercăm o formă mai profundă de prietenie, la dracu, dacă nu ar fi fost mai bine să fie iubita mea.
Mă simțeam mai rău decât atunci când, pentru prima dată în viață, am avut curajul să ies în oraș cu o fată, mă simțeam incapabil să o privesc în ochi și să-i spun cât de mult o iubesc. Într-un final, am sunat, am invitat-o la mine și, peste câteva zile, a venit. I-a deschis tatăl meu și… nu știu cum a făcut, dar… a rămas cu ea!
Acum este mama mea vitregă, o privesc cu poftă, dar și cu ură. Mi-am repetat de milioane de ori în gând că și tatăl meu este om, dar nu am reușit să-l înțeleg. Uneori, merg la mormântul mamei mele și îi povestesc, îi spun că suntem bine și că el, bărbatul care a iubit-o atât de mult, este bine, că și-a refăcut viața și că femeia de lângă el are grijă acum de amândoi. Oare ce știe mama mea de acolo, de dincolo? Poate că ea mă înțelege…
