Toți oamenii din jurul meu se tem de moarte. Dar eu nu. Eu nu mă tem de moartea aceea naturală, care vine la bătrânețe. Și vă pot explica și de ce. Nu mă tem pentru că știu că ființa mea, așa cum este ea acum, nu va muri atunci. Dintr-un motiv simplu: până voi ajunge la acel punct, ființa mea va fi atât de mică și de ciopârțită, încât nu vă mai conta că gămălia de ac rămasă va pieri. Pentru că ceea ce oamenii din jurul meu nu știu este că mori de zeci sau chiar sute de ori până să… mori.
Mori puțin prima dată atunci când afli că nu exista Moș Crăciun, Iepurașul de Paște, Ileana Cosânzeana, Făt-Frumos sau măcar Hannah Montana. Te doare, simți că ai fost mințit, te răzbuni pe părinți și îi urăști toată adolescența, încerci să îți creezi propriile vise, proprii feți-frumoși… dar nu mai este niciodată la fel. Copilăria ta a murit. Dar tu nu știi asta. Nu încă.
Mori când îți petreci anii de liceu făcând fie totul pentru a fi acceptat de ceilalți, fie ești tu însuți și trăiești… singur.
Mori puțin când cea mai bună prietenă a ta le spune celorlalți toate micile tale secrete și afli pentru prima dată că oamenii sunt răi, meschini, vicleni și cruzi. Îți petreci apoi ani în șir încercând să mai ai încredere în cineva. Și afli, pe măsură ce trece timpul, că este fiecare pentru el, prietenii sunt ai tăi atâta timp cât le convine sau cât nu le ceri prea mult, că nu există altruism decât rar și… niciodată definitiv. Oamenii buni sunt excepția, nu regula.
Mori atunci când prima iubire dispare. Pentru că nici nu ai învățat bine să iubești că s-a și terminat. Pentru că nu înțelegi nimic, pentru că ești încă aproape un copil, pentru că nu știi să reacționezi, să rezolvi probleme. Pentru că habar n-ai și pentru că înveți că iubirea nu ajunge, că asta este o iluzie, că viață reală nu are nicio legătură cu iubirea, ci cu alte sentimente din zona ei. Pentru că iubirea durează puțin și în urma ei vin niște lucruri pe care, dacă nu știi să le gestionezi, să le crești, să le cultivi, nu vei ajunge niciunde. Și pentru că, și dacă ajungi să înveți asta, trebuie să o știe și celălalt.
Mori când un prieten bun moare într-un accident stupid. Și ești atunci obligat să admiți că nu ești nemuritor, că ți se poate întâmpla și ție, și celor pe care îi iubești, te întrebi de ce acea persoană și nu alta, de ce nu l-ai sunat, de ce nu v-ați văzut mai des. Și afli că niciuna dintre întrebările pe care le adresezi nu au răspuns.
Mori atunci când părinții tai sunt bolnavi sau au o nevoie și tu nu îi poți ajuta, când îi doare și tu nu ai panaceul și ai vrea să le pui mana pe creștet și să îi faci nemuritori. Și știi că nu poți. Și ai vrea doar să îi vezi fericiți. Și nu poți să faci nimic nici în privință asta. Poate doar să exiști și să fii tu bine… ca să fie și ei bine. Și, cumva, te doare și că tu ești singurul lor motiv de bucurie. Ai face orice.
Mori atunci când omul pe care îl considerai sufletul-pereche îți face rău. Nu te iubește, nu îi pasă, te jignește, te umilește sau, mai rău, te bate. Nu ai făcut nimic să meriți asta și totuși… ți se întâmplă. Nimeni din jur nu știe să te ajute, să te învețe, să îi pese. Ești singur, agonizezi, nu știi în ce direcție să te îndrepți, nu ai curaj, nu ai putere. Și rămâi acolo poate pentru copii, pentru că nu știi o altă viață, pentru că îți închipui că acesta este „normalul”.
Mori când iubești și omul iubit moare. Am văzut recent, într-un peisaj dezolant, o cioară care plângea moartea alteia. Plângea lângă cioara moartă. Plângea de-ți rupea inima. Această imagine, într-o lume care nu știe ce înseamnă niciunul dintre atributele care ne mână pe noi, mi s-a părut ca o pictură a ceea ce este iubirea adevărată, clară, în stare pură. Și mai știu că în jurul meu am văzut rar o dovadă de iubire asemănătoare.
După toate acestea și multe altele, cât de mare să fie sufletul? Cât să rupi din el și cât să mai rămână? Nu am niciun motiv să mă tem. Pentru că atunci când voi ajunge acolo… nu vă mai fi nimic de murit.
Aniesse Zegt
