Ies pe stradă să mă răcoresc și să fac câțiva pași – la vârsta mea, fără mișcare, îmi mai amorțește câte o mână, câte un picior și este mai bine așa – ies pe stradă să mă răcoresc. Acolo privesc în lung de linie și zăresc fuste scurte plimbate la o viteză ce mă deranjează și-mi zic, ia uite tinerețea, ce grăbită este, cum fugea ea spre o vârstă mai înaintată!
Prind curaj și fac și eu câțiva pași, iar mă depășește un sarafan de această dată și iar mă oftic, se mula impresionant pe câteva forme și nu am de gând să vă spun pe ce se mula pentru că am o vârstă respectabilă și mă obligă consecințele să tac. Tac, dar nu mă las, îmi scot ochelarii de distanță și, pentru o vreme, sunt mulțumit. Priveliștea este proaspătă și la bulevard abundență, coane Mitică. Zâmbesc satisfăcut, aproape că nu-mi mai arde de plimbare si vag simt cum ceva ar vrea să se ridice, dar rămâne acolo, la nivel de dorință, aș putea spune de suferință, rămâne tăcută și nici vulgaritatea nu o mai caută pe acasă pentru că, în sfârșit, a învățat să nu mai scuipe.
Zâmbesc amar, a trecut vremea în care zâmbeam dulce și dulceața din zâmbetul meu era servită pe post de desert de către tinere domnițe. Azi sunt aici și mă bucur doar de peisaj, de priveliște, sunt aici și regret doar că nu am fost mai zănatec, mai nebun, mai zgubilitic sau, pe șleau, mai fustangiu.
Of, aș zbura și eu cu aparatele acestea noi, dar sunt greu de acceptat la bord, mâinile îmi tremură, proteza mă trădează și, din când în când, îmi cade, aș zbura si eu, dar nu mai am bani de bilet, e pensia mică și pastilele scumpe…
La întoarcere, soția mă întreabă: Te-ai săturat, dragule? Eu răspund satisfăcut că m-am săturat și că mă mai plimb și mâine, iar ea se uită la mine și zâmbește. Știu sigur că mă lasă să ies și mâine, în timp ce eu sunt pe stradă, ea stă la calculator și se uită la tinerei bine conturați, i-a trecut și ei vremea, ne uităm, stați liniștiți, doar ne uităm…
Ce ne-am face fără voi, cine ne-ar mai da startul la amintiri? Vă iubim, stați liniștiți…
