Peste unii oameni, timpul trece în vârful degetelor, plutind, nedorind să-i deranjeze cumva. Și nici nu o face, chipul lor nefiind în stare să spună povestea cifrelor din care le este alcătuită vârsta. Dar peste alții, parcă dă de-a dreptul, nici „pardon” nu spune și-n urmă rămâne dezastru, la fel cum lasă, fără milă, îndrăgostiții în scoarța copacilor, un „aici s-au iubit Maricica și Ionel”, doar că nu despre iubire e vorba acum, ci despre răzbunare, ceva de genul „pe aici a trecut timpul și se vede”.
Așa erau și ei. El părea născut, hai, nu ieri, dar în urmă cu puțintei ani, obligatoriu cu 3 la prefix, iar ea părea veterană, o situai cu ușurință în galeria unei generații anterioare celei căreia de care ai fi jurat că aparține el. Cu alte cuvinte, părea că e însoțit de mamă și nu de soție, dar cum diferențe de vârstă între soți s-au mai văzut, nimeni nu făcea caz doar din atât. Culmea e că, în realitate, el era cu un an mai mare decât ea!
Acum, într-un cuplu în care ea e mai mare, lucrurile sunt clare și asumate de la început, dar într-un cuplu în care fiecare dintre cei doi parteneri evoluează atât de diferit, lucrurile nu prea mai sunt clare. Cel puțin, văzute din exterior. Cunoscuții își dădeau mereu coate, fiind convinși că el și-a făcut de mult o amantă sau poate că deja a schimbat câteva până acum, în timp ce ea, ca o femeie în vârstă ce părea, trebuie că se ocupa cu chestii specifice „vârstei” ei – poate croșeta și supraveghea pisica, iarna, iar vara, poate mai cultiva vreo floare prin grădină sau citea cu ochelarii pe nas din Biblie.
Desigur, toate acestea nu erau decât scorneli, ei nu erau, la urma urmei decât un cuplu care îmbătrânea diferit, dar împreună…
***
„…Știu sigur asta, pentru că despre mine este vorba. Eu sunt femeia despre care lumea crede că sunt mama soțului meu. Dar lumea nu știe multe… nu știe că ridurile nu mă împiedică să fiu sau să fac tot ceea ce-mi doresc, să mă simt în continuare o femeie dorită și apreciată pentru cine este… Să vă mai spun că eu sunt cea care a călcat prima strâmb în relație? Și nu acum 20 sau 10 ani, ci de curând… de foarte curând. Și nu am făcut-o de teamă sau ca să mă răzbun apriori pentru o posibilă viitoare aventură de-a soțului meu, ci pentru că am înțeles că viața asta trece atât de rapid, încât aș prea să treacă prin mine și nu pe lângă mine și nu am vrut să-mi mai refuz lucruri pe care nu le-am trăit. Da, sunt o babă nebună, veți spune. Nu mă interesează, nu aveți decât. Nu îmi amintesc să vă fi umblat prin chiloți pentru a vă judeca… pentru că situația este așa cum v-am descris-o, deciziile mele sunt în consecință. Nu fac caz din asta, dar nici nu am de gând să-mi pun cenușă în cap pentru asta… Și acum, luați-o cu apă rece!” mi-a scris prietena mea, Eveline.
Este un punct de vedere pe care, cu acordul ei, am decis că-l pot face public, în special pentru acele femei care mușcă zilnic țărâna, având impresia că altfel nu se poate. Mai gândiți-vă…
