Nu sunt o femeie care să aștepte să te decizi dacă mă iubești sau nu, din moment ce nu ești sigur și ai nevoie să „decizi”, mie mi-e clar că nu mă iubești. Și atunci, ce să aștept?
Nu aștept să-ți dai seama că ești nesimțit. Cu mine sau cu alte femei pe care vrei să le agăți și o faci într-un mod agresivo-libidinos. E evident că doar atâta poți și că niciodată nu te vei ridica deasupra propriului nivel de neputință.
Nu aștept să-ți rezolvi urgențele și restul priorităților, căci asta îmi spune că eu nu sunt o „prioritate” pentru tine și nici măcar „o urgență”, nu că asta ar fi însemnat ceva.
Nu aștept să-ți scoți degetul din nas cât timp te gândești unde ai greșit, că doar tu ești perfect și nu se pune problema să greșești, păi nu?
Nu aștept să-ți ceri scuze atunci când, până și pentru tine, devine la un moment dat limpede că e nevoie. Nu aștept nu pentru că nu ar fi momentul lor, ci pentru că ele nu vor veni niciodată, iar dacă se va întâmpla asta, vor fi atât de chinuite, că nu vor mai valora nimic.
Nu aștept să-ți vină mintea la cap, căci nu mai cred în miracole, zâne și feți frumoși sau elfi și Moși Crăciuni de prea mult timp.
Nu aștept să iasă adevărul la iveală, ci îl scot eu, de urechi, afară.
Nu aștept să mă suni, să-mi dai un semn, să-ți aduci aminte de mine… Dacă te-ai dat la fund, cel mai bine e să rămâi acolo.
Și, nu în ultimul rând, nu aștept să-mi crească aripi pentru a-mi lua zborul. Mi le croiesc singură!
