Nu vreau să fiu o bunăciune

0
2007

Nici să fiu, nici să fiu considerată una. În prezent, frumusețea reprezintă un handicap. Da, te poți hăhăi cât vrei, dar asta nu va schimba cu nimic adevărul. Și nu, nu sunt urâtă – știți voi, povestea cu vulpea și strugurii. Sunt o femeie uneori frumoasă, alteori obosită, tristă, disperată, grăbită și toate astea mi se văr pe chip și-n atitudine.

Și am înțeles. Ori de câte ori, trăsăturile mele sufletești se pliază perfect pe cele fizice și soarele luminează de dinăuntru, atrag neplăceri precum mierea, muștele. Pe lângă complimente deplasate, bale, apropouri sau chiar mișcări mai îndrăznețe, primesc, la pachet, părerea generalizată că, dacă arăt bine, sunt proastă, deci oricui îi este permis orice, deci nu posed un creier pe care să-l folosesc măcar ocazional, deci nu contez decât pentru a satisface niște nevoi primare și imediate. În schimb, în zilele în care norii lăuntrici se revarsă în exterior, nu doar că trec neobservată, dar, cumva, îmi recapăt statutul de ființă umană care, poate, mai și gândește. Așadar, dacă nu arăt bine, dacă nu sunt etichetată drept „bunăciune”, primesc o minimă șansă de a fi tratată cu decență. Pentru că nu prezint interes de altă natură. Așadar, ești frumoasă – ești proastă, ești urâtă – nu interesezi pe nimeni, dar măcar nu ești considerată neapărat bătută în cap.

O mizerie, nu? Trăim într-o societate puternic misogină, cu mentalități neanderthaliene, camuflate – uneori mai bine, alteori mai prost – fie de haine de firmă, fie de niscaiva diplome, fie de te miri ce joburi ochioase, fie de bani făcuți mai bine nu știi cum. Așadar, numai spoiala de civilizație sau pseudo-civilizație acoperă – precum parfumul jegul – derapajul grav de la bun simț, decență și, la urma urmei, de la normalitate. Și, ce este și mai grav, nu doar în cazul bărbaților, căci am cunoscut femei atât de misogine, atât de pornite împotriva suratelor lor, că le dau clasă și celor mai înguști la minte mârlani. De ce? De ce suntem așa de hotărâți să judecăm mereu și încă prin prisma unor etichete false, de parcă noi înșine am fi neprihăniți? De unde atâta dușmănie, răutate și prejudecăți? De ce ducem, în permanență, unii cu alții, nenumărate războaie, mai mici sau mai mari, din motive puerile sau de-a dreptul inventate? Avem chiar așa de mult timp liber de risipit și atât de multă energie de aruncat la gunoi? Chiar nu avem nimic altceva mai bun de făcut cu viețile noastre?

Aici vă rog să-mi permiteți o paranteză: ne place să ne lovim cu cărămida în piept că, vezi, Doamne!, uite ce evoluați, treziți și spiritualizați suntem noi. Cursuri, meditații, științe mai mult sau mai puțin oculte, nu știu câte cărți citite și când, e vorba să fim oameni două secunde, ne mâncăm de cur cu cea mai mare poftă isterică, așadar, eșuând lamentabil. Nu ați observat? Cu cât pretindem că suntem mai guru și mai cu moț luminos decât cei din jur, cu atât ne purtăm mai josnic și mai mizerabil și asta pentru că, în realitate, n-am scos nicio secundă capul din peșteră, ocupați fiind să ne umflăm în pene în timp ce scurmăm cu râtul în noroiul altora.

Așadar, revin. Să fii frumoasă e un handicap în ziua de azi și asta pentru că trăim într-o societate cu numeroase handicapuri grave.

PS: nu am nuanțat diferențele dintre ceea ce se înțelege în argou prin „bunăciune” și o femeie frumoasă pentru că, de fapt, nu contează…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

Sunt de acord