Prietena mea, profitoarea

0
783

Cred că fiecare are cel puțin o prietenă dulce ca mierea, alintată ca o felină și alunecoasă ca o reptilă, care știe întotdeauna când să fie lângă tine, mai cu seamă când are nevoie de ceva. Și are… Mereu are! Din „iubita”, „scumpa”, „frumoasa mea” și alte apelative la fel de zaharoase – deloc flatante, în ciuda intenției evidente – nu te scoate niciodată, că simți nevoia să treci pe salate după o discuție cu ea, discuție în care sunt șanse maxime să-ți mai fi cerut ceva – o favoare, un ajutor, un mic nimic, ceva ce să faci tu pentru ea, în beneficiul ei, în locul ei.

Cred că fiecare are cel puțin o prietenă dulce ca mierea, a cărei iubire durează fix cât durează și interesul pentru tine și care uită și cum te cheamă, dacă o refuzi sau dacă, efectiv, obosești s-o mai ajuți, să te mai faci luntre și punte pentru a-i rezolva problemele, niciodată mici, niciodată puține. La o primă vedere, ai crede că e omul cel mai năpăstuit de pe planetă și, evident, nu te lasă inima să nu-i dai o mână de ajutor. Două, trei, nouă… fără număr… Dar nici pe ea nu o lasă inima să nu continuă să ceară, dacă vede că e așa de ușor să primească fără să ridice niciun deget.

Cred că fiecare are cel puțin o prietenă dulce ca mierea, din care cuvintele curg gârlă, căci iubirea-i și recunoștința-i se manifestă în exclusivitate la nivel vocal și care te laudă numai când ești de față și… cam atât! Dar, Doamne ferește, să ai nevoie de ceva, să-i ceri ceva, s-o rogi, la rândul tău, să-ți fie aproape, căci, brusc, devine ocupată și dispare ca… șarpele în gaură, iar prezența-i permanentă din preajma ta se risipește precum fumul, transformându-se în absență. Nu permanentă, ci doar până când îți rezolvi singură problema, după care, reapare, senină și zâmbitoare, încărcată de noi declarații verbale și de griji inexistente la adresa ta, doar pentru a-ți cere – când simte că e loc și, crede-mă, mereu simte asta! – încă o mică favoare. Una mică. Ultima! Mă rog, vorba vine, înțelegi tu!

Cred că fiecare are cel puțin o prietenă dulce ca mierea, ce dă impresia că ar muri a doua zi, dacă nu te-ar căpușa. Se agață ca un parazit – un accesoriu strălucitor, inutil și, mai cu seamă, costisitor – de care nu ai, efectiv, cum să scapi, atâta timp cât mai poți fi mulsă. Sau stoarsă! Și asta de parcă ar fi dreptul ei princiar, de sânge, să profite la maxim de bunătatea ta (dacă suporți bine adevărul, citește „prostia”) și, atunci când nu o poate face, desigur, tot în lista drepturilor ei și a obligațiilor tale, zace scris că trebuie să se supere pe tine, halal prietenie ce-i oferi, nu ți-ar fi rușine! Și-ți este, și te revanșezi, și revii în forță și reîncepi s-o alimentezi cu tot ce vrea și atunci, din nou, redevii „soarele”, „bucuria”, „minunata” și „mirobolanta” sclavă, fericită de onoarea pe care ți-o face, permițându-ți să fii tu cea de care ea profită. Dacă te consolează cu ceva, nu ești singura, căci – trebuie s-o înțelegi – nu poate sta numai în baza ta, e prea riscant! – așa că-și împarte nurii prieteniei interesate și cu altele la fel de inocente ca tine (ca să mă exprim elegant).

Cred că fiecare are cel puțin o prietenă dulce ca mierea la exterior și amară ca fierea la interior…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

Sunt de acord