Nu știu voi, dar eu mi-am imaginat că sunt bărbatul frumos, că sunt blond și că am ochii albaștri. Mai apoi mi-am tras două palme, exact cum un blond ofuscat ar trage două palme unei femei pentru a-și demonstra masculinitatea. Mi le-am tras și am mulțumit cerului că m-am născut brunet, că sunt bărbat făcut de mama natură și nu la apelul bocancilor.
Nu știu cum vedeți voi bărbatul depigmentat – acel pixel eronat din sistem, din ecuație, din tot – dar eu nu pot să-i suport pe bolizii ăia blonzi, plini de mușchiuleți așezați pe la locurile lor, mușchiuleți ce se ridică la comandă și stârnesc pofte nebănuite în femeile ce parcă abia așteaptă să rămână gestante. Au, așa este, femeile nu rămân gestante, ele rămân gravide, au, scuze, dar mă intrigă cât de mulți spălăciți mi-au furat iubitele și mi le-au adus înapoi premiate.
Așa mi s-a întâmplat mie, așa am avut eu de suferit în viața asta și așa am ajuns să urăsc rasa masculină blondă. Unde mai pui că bancuri există doar cu blonde, că pe ei nu-i ia lumea la mișto, ci pe ei îi venerează toate femeile. Ieși cu iubita pe stradă, te plimbi liniștit și numai o vezi cum întoarce subtil capul, o vezi în colțul ochiului și deja simți că a apărut un blond la orizont. Îți vine să-i spui, să te faci de minune, dat taci și te oprești, șuieri printre dinți și mergi mai departe. Ajungi acasă și repeți testul de paternitate și când încep să-i dea tuleiele pruncului, aștepți cu înfrigurare să vezi dacă se închid sau nu la culoare.
Iubesc masculinitatea obscură, urâtă, identică cu a mea, respect bărbatul ce-și vede de a lui la vedere și reușește să-și vadă și de a ta, fără să te prinzi. Da, da, pe voi sfintele, călugărițele, mironosițețe știu că nu vă pasionează blonzii, pe voi doar vă înfioară… La revedere!
