Nu ți-am scris niciodată, deși am avut zeci de pagini neterminate, pline de reproșuri și de doruri. Am ars hârtii pe balcon, am șters notițe de pe telefon, am scris în minte scrisori kilometrice pe care nu le-ai fi citit oricum. Dar azi îți scriu pe bune. Și nu pentru tine, ci pentru mine.
Ți-am permis să mă iubești pe jumătate. Ți-am permis să vii și să pleci după bunul plac, să fii cald o zi și de gheață o lună. Am crezut că dacă te aștept, dacă mă pun pe „pauză”, într-o zi vei fi întregul meu. Dar tu nu ai știut niciodată să fii întreg.
A fost frumos? Da, uneori. Erau momente în care mă țineai de mână și simțeam că pământul stă pe loc. Și-apoi erau zile în care mă întrebam dacă mai exist pentru tine. Era ca și cum aș fi trăit într-un film unde erai actorul principal, iar eu eram figurația care trebuia să tacă și să spere la o replică.
Am înțeles târziu că nu ești rău. N-ai fost niciodată. Doar că nu ai știut să iubești mai mult decât ți-ai permis ție. Și eu m-am mulțumit cu firimituri, ca și cum aș fi meritat doar jumătăți de cuvinte, jumătăți de atingeri, jumătăți de promisiuni.
Nu te mai aștept. Și nu pentru că am ură sau răzbunare în mine. Ci pentru că m-am săturat să fiu eu cea care stă la capătul drumului, cu flori ofilite în brațe.
Îți las în urmă această scrisoare netrimisă, ca pe o dovadă că am învățat ceva. Nu despre tine, ci despre mine: că merit mai mult decât o jumătate de iubire. Și că, de acum, voi fi femeia întreagă care nu acceptă fragmente.
