A îmbătrâni – știam că trupul îmbătrânește, dar nu știam că se simte așa.
Ce dur este momentul în care îți dai seama că începi să îmbătrânești, că trupul tău nu mai e ce-a fost odinioară.
La început, când ești tânără, sunt detalii mici, aproape neobservabile: o intoleranță bruscă la lactoză, de exemplu. Dar, pe măsură ce trece timpul – în funcție de obiceiuri, genetică, context și chiar buget – uzura devine evidentă și de necontestat.
Shakira și-a anulat câteva concerte din turneul ei din cauza unor probleme de sănătate. Deși îngrijorarea pentru starea ei e firească, rețelele sociale s-au umplut imediat de comentarii despre înfățișarea ei. Că nu mai arată ca înainte, că trupul ei pare „lăsat”, că vârsta își spune cuvântul. De parcă a îmbătrâni ar fi un motiv de rușine.
Pentru că da, așa e: cu timpul, trupul se schimbă. Talia nu mai e aceeași, fața își pierde fermitatea, stomacul nu mai reacționează la fel, genunchii dor, somnul e altul, spatele cedează… Sunt transformări inevitabile, parte a unui proces natural de care nimeni nu scapă. Dar, dintr-un motiv sau altul, pare a fi o pedeapsă rezervată în special femeilor (sau cel puțin o furie care se abate asupra noastră cu mai multă cruzime).
Oricât am ști că trupul se schimbă, că timpul trece și că nimeni nu e imun la îmbătrânire, vine un moment când, trăind pe pielea ta, senzația e diferită. Nu e o surpriză — avem oglinzi, ne știm vârsta — dar e un șoc real când observi că pielea nu mai e la fel, că anumite lucruri dor mai mult, că rezistența ta nu mai e ce-a fost.
Și, deși e un proces natural, lumea din jur nu-l face ușor. Ne-au învățat să ne temem de el, să-l ascundem, să-l combatem ca și cum ar fi o greșeală. Ca și cum a îmbătrâni nu ar fi, pur și simplu, ceea ce li se întâmplă tuturor ființelor vii care încă sunt aici.
E greu. Nici nu știu cum altfel să o spun.
Persoanele publice, mai ales femeile din industria divertismentului, sunt ținta unui control nemilos, care nu iartă nici măcar un singur semn al trecerii timpului. De parcă trupul ar avea obligația să rămână înghețat într-o versiune eternă a tinereții. De parcă valoarea unei femei ar fi legată exclusiv de aspectul ei. Și ce e mai trist e că această presiune nu rămâne doar asupra lor; este reflexia a ceea ce trăim multe dintre noi, zi de zi.
Dar nu e absurd? Într-o lume în care se întâmplă atâtea, în care sunt probleme mult mai urgente, continuăm să fixăm lupa critică asupra semnelor îmbătrânirii. De parcă asta ar fi ce contează cu adevărat. De parcă nu ar fi, în esență, singurul lucru pe care îl avem cu toții în comun: faptul că, inevitabil, vom îmbătrâni.
Problema nu a fost niciodată timpul. Problema e duritatea cu care ne privim pe noi înșine și pe ceilalți.
Poate că ne lipsește compasiunea. Poate că, în loc să ne temem de oglindă, ar trebui să-i mulțumim trupului nostru pentru tot ce a făcut pentru noi. Pentru că ne-a adus până aici, pentru că ne-a susținut chiar și în zilele grele, pentru că a rezistat.
Îmbătrânirea nu e un defect, e un privilegiu. Și nu ar trebui să-l irosim pedepsindu-ne pentru schimbările pe care le aduce. Pentru că, la finalul zilei, ce e cu adevărat tragic în legătură cu îmbătrânirea… e să nu apuci să o trăiești.
sursa: https://culturacolectiva.com/
