Londra, iarna anului 1963. Un apartament înghețat. Doi copii mici dormeau. La ora patru dimineața, o femeie se trezea și scria. Scria poezii care aveau să revoluționeze literatura modernă: Daddy, Lady Lazarus, Ariel. Versuri crude, furioase, perfecte. O lună mai târziu, Sylvia Plath era moartă. Avea doar treizeci de ani.
În octombrie 1962, Sylvia locuia pe strada Fitzroy Road, în cartierul londonez Primrose Hill, împreună cu copiii ei – Frieda, de doi ani, și Nicholas, de doar nouă luni. Își închiriase acel apartament cu o emoție aproape mistică: acolo locuise cândva poetul W.B. Yeats, unul dintre idolii ei. Credea că acel loc îi va purta noroc. Și într-un fel, a avut dreptate. Numai că nu în felul în care sperase.
Viața ei se prăbușea. Căsnicia cu poetul Ted Hughes, omul pe care îl iubea cu o intensitate mistuitoare, se destrămase după ce Sylvia descoperise infidelitatea lui cu Assia Wevill. Singură, fără bani, cu doi copii mici și o depresie care o urmărise încă din studenție, Plath trăia una dintre cele mai grele ierni din istoria Marii Britanii. Țevile înghețau, lipsa cărbunelui făcea încălzirea imposibilă, iar în zori, geamurile aveau brumă pe interior.
Orice altă femeie ar fi renunțat la scris. Ar fi încercat doar să supraviețuiască. Sylvia, însă, a ales contrariul. Se trezea înainte ca pruncii să se miște și scria. Cu febrilitate, ca și cum viața ei atârna de fiecare cuvânt. În acele dimineți înghețate, între ora patru și răsărit, s-au născut unele dintre cele mai puternice poeme scrise vreodată în limba engleză.
Daddy – un strigăt de furie către tatăl pierdut și către soțul care o trădase:
„Daddy, daddy, you bastard, I’m through.”
Lady Lazarus – renașterea din moarte, într-o frumusețe violentă:
„Dying is an art, like everything else. I do it exceptionally well.”
Ariel – viteză, transfigurare, eliberare:
„And I am the arrow, the dew that flies…”
Aceste poeme nu erau lucrate cu migală, ci născute dintr-o ardere. Scria unul, două pe zi. Directe, sincere, neîndurătoare, complet diferite de cele din debutul ei. Prietenul ei, poetul și criticul Al Alvarez, avea să spună mai târziu că Sylvia părea „mistuită de foc”.
În timp ce crea poezie pură, lumea o ignora. Romanul The Bell Jar, publicat în ianuarie 1963 sub pseudonimul „Victoria Lucas”, fusese respins în America și primit cu rezerve în Marea Britanie. Era o ficțiune autobiografică despre depresie, presiunea succesului și fragilitatea unei femei care se prăbușește sub propriile așteptări. Criticii au fost nehotărâți, unii chiar ostili. Pentru Sylvia, care își turnase viața în acele pagini, indiferența lumii a fost o lovitură cumplită.
Fără bani, fără sprijin, copleșită de griji, a cerut ajutor prietenilor și medicilor. Dar în 1963, depresia era încă o boală rușinoasă, tratată superficial. Antidepresivele erau ineficiente, iar terapia – un lux. Iar frigul, întunericul și singurătatea accentuau totul.
Pe 11 februarie 1963, Sylvia Plath s-a trezit devreme, ca de obicei. A pregătit micul dejun pentru copii, a lăsat lapte și pâine lângă paturile lor, a izolat ușa camerei cu prosoape. Apoi a mers în bucătărie, a deschis cuptorul cu gaz și și-a aplecat capul înăuntru.
Avea treizeci de ani.
Copiii ei au fost găsiți teferi, salvați de un muncitor venit să curețe zăpada. Totul fusese calculat. Ea, însă, nu mai era.
După moartea ei, Ted Hughes – în ciuda despărțirii lor – a devenit executorul literar al operei Sylviei. În 1965, a publicat volumul Ariel, care a zguduit lumea literară. Poeziile acelea, născute în cea mai grea iarnă a vieții ei, au fost recunoscute imediat ca revoluționare.
Cititorii, mai ales femeile, s-au regăsit în vocea ei furioasă și lucidă. Pentru prima dată, cineva scria despre depresie, despre vinovăție, despre presiunea de a fi perfectă – fără metafore dulci și fără ocolișuri. Sylvia Plath devenea simbolul unei generații, deși nu mai era acolo să vadă.
The Bell Jar a fost republicat în America abia în 1971 și a devenit, în scurt timp, lectură obligatorie pentru studenți. În 1982, la nouăsprezece ani de la moartea sa, Sylvia Plath a primit postum Premiul Pulitzer pentru poezie – fiind prima poetă premiată după moarte.
Ea nu a știut niciodată. A murit convinsă că e o scriitoare ratată, o mamă copleșită și o femeie uitată. Nu știa că versurile scrise în întuneric vor lumina generații întregi. Că femeile din întreaga lume vor citi Ariel și vor simți că nu sunt singure în furia și fragilitatea lor.
Tragedia nu e doar moartea ei. Ci faptul că nu a apucat să vadă lumina care se năștea din propriul întuneric.
Sylvia Plath – născută la 27 octombrie 1932, moartă la 11 februarie 1963 – a scris cele mai mari poeme ale secolului XX în doar patru luni de durere și frig. A crezut că a eșuat, dar, în realitate, a rescris regulile poeziei.
Într-o dimineață, în apartamentul ei înghețat, și-a ridicat privirea din caiet și a scris:
„Din cenușă mă ridic cu părul roșu și devorez bărbați ca pe aer.”
Apoi s-a stins.
Fără să știe că, prin moarte, devenea nemuritoare.
