Oare care este vârsta la care oamenii se pot face serioși? Oare ce înseamnă această sintagmă și când se poate ajunge la așa ceva pentru că eu, unul, din acest punct de vedere sunt probabil un ratat. De ce? Pentru că m-am străduit și totuși nu mi-a reușit cum spune vorba asta veche din popor: Te faci serios! Adică renunți să te mai uiți după femei pe stradă și o iubești doar pe aleasa ta.
Hai să fim serioși, care nu se uită și care nu poftește și care nu înghite în sec, deși își iubește aleasa sau chiar și atunci când mulțumirea este în clocot, pe cele mai înalte culmi, atunci când ai putea să juri, și totuși ochiul fuge la smântână și s-a dus la naiba seriozitatea providențială a înțelepciunii din popor. Oare eu nu sunt ca voi? De ce voi afirmați că puteți, că așa vă comportați și doar bolovanul de mine nu reușește să închidă ochiul pe stradă, să se împiedice și să cadă mereu în brațele alesei?
Să fiu eu ultimul tâmp și să tot aterizez prin poale noi, necunoscute, nevăzute prin biserică și, implicit, neaduse în fața altarului spre a le jura și asta pentru că doar o singură dată, pentru că doar pe rând, pentru că doar statut și respectarea legilor scrise. Despre cele naturale, animalice nu spune nimeni nimic?
Probabil că acum este prima dată de când citiți acest articol când îmi spuneți în gând pe nume, când mă numiți involuntar animal, dar, dacă stați să vă gândiți mai bine, o să înțelegeți că am dreptate, că vă uitați și că vă împiedicați și voi la fel ca mine, la fel de intens și de des și de întâmplător. Poate o să recunoașteți că nu ați umblat cu planificări, că viața a curs peste voi și că v-ați înfruptat din ce a venit, de cele mai multe ori irațional, că nu există o explicație logică în tot ce ați trăit și, cu atât mai mult, în tot ce ați iubit.
Oare care este vârsta la care piere pofta de viață, bucuria de a vedea ceva străin, ceva plăcut pupilei, ceva care să ne răscolească și să ne satisfacă? Oare care este vârsta la care renunțăm la ipocrizie, la care prindem curaj și recunoaștem partenerului nostru de viață că am mai călcat strâmb pe ici, pe colo, că am mai păcătuit? Evident, nu există o asemenea vârstă, nu există adevăruri absolute și nici nu există pretendenți avizi de cunoaștere ai absolutului. Toți suntem o apă și-un pământ, toți suntem pofticioși și mincinoși, și plini de viață, suntem vii și ne dorim continuitate, suntem amanții perfecți, chiar dacă ne închidem într-o stare latentă denumită căsătorie. Amin!
Te faci serios, te însori și gata… Poate tu!
