Eu te iubesc mai mult decât orice pe lume și asta nu te sperie. De aceea îți suport toate hachițele. Și te iert, și te tot iert. Și te înțeleg mai mult decât ar înțelege poate propria ta mamă. Și o ținem așa de mult timp.
Până-ntr-o zi. Ei, în ziua aceea, poate că tu ai fost doar puţin impertinent sau doar te-ai uitat urât, aşa cum obişuieşti, sau poate mi-ai răspuns iar răstit, sau poate că nici n-ai făcut ceva palpabil reprobabil, poate că doar ai fost tu însuţi… Ei bine, în ziua aceea… dar ce zic eu în ziua aceea, în clipa aia, când mă uit la tine, dintr-o dată, ceva se opreşte …şi moare! Ceva ireversibil se întâmplă…
Iar eu nu mai sunt eu, ci o persoană brusc nouă, străină și necunoscută, care te privește rece și… nu te mai înțelege. Și nu te mai suportă, și nu te mai iartă. Nici măcar nu pot spune că a fost „picătura care a umplut paharul”, căci e ceva mai puțin decât o picătură. Sau nu e nimic, doar un gând pe care l-am crezut mort și-ngropat și nu știu cum tocmai azi a reușit să învie şi să pună sechestru pe cea care am fost până acum pentru tine. Iar din acest nou punct zero al devenirii mele, totul se schimbă. Iar ție nu-ți convine. O nemulțumire în plus nici nu mai contează, nu? Atât că este prima care pornește de la un motiv real…
Iar după ce constați că nu mă prefac, că aceasta este noua mea realitate… te sperii. Și ai vrea să ștergi totul cu buretele și ai vrea s-o luăm de la început, ca şi când nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Pentru că tu te-ai schimbat. Într-un fel, chiar așa și e – o luăm de la început, însă fiecare de la un alt început, pe drumuri diferite, neintersectabile.
Și-ţi jur, iubitule, că nu te înțeleg. De ce trebuie să moară totul pentru ca tu, în sfârșit, să vrei să-mi fii, tardiv și inutil?
