Imaginează-ți că te afli într-un câmp imens, infinit. Privești în jur, cauți un punct de reper, un centru, un nord absolut care să-ți spună unde e începutul și sfârșitul. Dar indiferent în ce direcție o iei, pare că ești mereu… fix în mijloc. Asta e Universul. Și nu, nu are un centru. Deși pare complet împotriva intuiției tale.
Suntem obișnuiți ca totul să aibă un punct zero. Orașul are un centru. Masa are un centru de greutate. Chiar și o înghețată pe băț are un centru de echilibru (altfel, curge pe bluză). Dar Universul, în mărimea lui aproape imposibilă, refuză să respecte regulile noastre. Și aici lucrurile devin interesante.
De ce credeam că Universul are un centru
La începutul secolului XX, chiar Einstein era convins că Universul e static, nemișcat, etern ca un tablou bine înrămat. Teoria relativității generale, publicată în 1915, descria un cosmos calm și imobil. Dar observațiile astronomice au început să contrazică această imagine: galaxiile nu doar că nu stăteau pe loc, ci păreau că fug unele de altele.
Așa a apărut ideea că Universul… se extinde.
Universul care „se umflă”
Acum, să ne înțelegem: când spunem „expansiune”, nu ne referim la faptul că galaxiile plutesc în derivă printr-un spațiu fix ca niște baloane scăpate de la ziua copilului. Nu galaxiile se mișcă în spațiu, ci spațiul însuși se dilată.
Gândește-te la un balon pe care lipești câteva puncte roșii. Apoi îl umfli. Pe măsură ce balonul crește, punctele se depărtează unele de altele. Dar ele n-au „mers” nicăieri. S-au lăsat purtate de suprafața care se dilată.
Exact așa e și cu galaxiile. Ele nu zboară haotic prin spațiu, ci sunt „lipite” de un Univers care se întinde ca un elastic cosmic. Cu cât sunt mai departe unele de altele, cu atât se îndepărtează mai repede. Asta explică de ce toate par să fugă de noi – nu pentru că suntem urâți sau gălăgioși, ci pentru că spațiul dintre noi se lungește constant.
Și atunci… unde e centrul?
Știi care e întrebarea greșită? „Unde e centrul balonului?” Pentru că balonul – sau Universul, în cazul nostru – nu are un centru pe suprafață. Poți merge în orice direcție, pe orice axă, și nu vei ajunge niciodată într-un loc care să spună: aici e buricul cosmosului. De fapt, dacă întrebi un fizician unde e centrul Universului, e posibil să ți se răspundă cu o întrebare: „Centrul… în raport cu ce?”
În analogia balonului, centrul este în interiorul său, dar noi nu trăim „în interiorul” Universului, ci pe suprafața lui, metaforic vorbind. Iar suprafața asta e tot ce avem – nu putem ieși din ea, nu putem privi din afară, nu putem pune degetul pe un loc și spune: aici a început totul.
Dar dacă Universul se extinde, în ce se extinde?
Altă întrebare-ambuscadă. Universul nu se extinde „în ceva”, așa cum balonul se umflă în aer. Universul este tot. Spațiul și timpul sunt parte din el. Nu există un „în afară” în care să se dilate. Spațiul însuși se creează în timp real. E ca și cum ai fi într-o carte care se scrie singură pe măsură ce o citești, pagină cu pagină, fără copertă, fără sfârșit vizibil.
Ce legătură are timpul?
O mare parte din confuzia noastră vine dintr-un detaliu esențial: Universul nu are doar dimensiuni spațiale (lungime, lățime, înălțime), ci și o dimensiune temporală. Einstein a numit asta „spațiu-timp” – un țesut cu patru dimensiuni care se îndoaie, curbează și se dilată sub influența materiei și energiei.
Iar mintea umană nu este tocmai construită să gândească în patru dimensiuni simultan. Suntem niște ființe care au evoluat ca să alerge după mâncare, nu să înțeleagă geometrii spațio-temporale.
Așadar, ce înseamnă totul?
Că întrebarea „unde e centrul Universului?” nu are sens. E ca și cum ai întreba „care e marginea infinitului?” sau „cât de adâncă e o culoare”. Întrebarea trădează o intuiție umană care nu se aplică realității cosmice.
Și poate că tocmai în asta stă frumusețea răspunsului: în faptul că nu e nici clar, nici reconfortant, dar e profund. Universul nu are un centru fix pentru că fiecare punct din el este, într-un fel, centrul expansiunii. Asta înseamnă că oriunde ai fi, tu ești… în mijlocul Universului.
Și asta sună, totuși, destul de frumos, nu?
sursa: https://theconversation.com/
