Niciodată nu am amestecat lucrurile. De aceea, acolo unde lucrez, nimeni nu mă cunoaște, de fapt. Și ar fi de preferat ca lucrurile să rămână așa.
Ieri am avut o reuniune extinsă, cu oameni din exterior, necunoscuți. O plictiseală lungă, cunoscută, dar indispensabilă în opinia unora. Genul de ședință care durează cu orele și în timpul căreia majoritatea se ocupă discret de alte treburi, eminamente personale, în timp ce se preface că este atentă la vorbitor. Ascunși în spatele ecranelor laptopurilor, ca niște adevărați profesioniști, mulți trimit emailuri personale, navighează pe internet sau chiar accesează jocuri video, în ferestre mici, deasupra cărora tronează, de camuflaj, un tabel Excel deschis la întâmplare. De obicei, în timpul acestor ședințe, îmi iau notițe rapid – nu o dată s-au dovedit eficiente, atât ca informație, cât și ca imagine – și admir amuzată jocul relațiilor interumane, limbajul non verbal și schimbările de fizionomie atât de plastice și expresive ale participanților. De data asta, a fost și mai interesant, nu trebuia să scanez aceleași caractere atât de cunoscute, ci fețe și atitudini noi ca formă, căci, în fond, toată lumea fenta realitatea în același stil.
Dintre toți, un director regional părea cel mai puțin dispus să intre în trendul general al mimei. Sau, dimpotrivă, poate că era la un nivel avansat față de restul, astfel încât disimula perfect, cu talent de actor hârșâit în meserie, interesul. Tocmai de aceea, eu nu trebuia să-mi disimulez propriul interes. Față de el, însă.
Au fost suficiente două-trei contacte vizuale… întâmplătoare pentru ca atenția sa să sufere modificări importante. Deși a ezitat să mă mai privească, adulmecam cum în aer se coace o tensiune nouă. Ne aflam la o distanță considerabilă unul față de celălalt, ne despărțeau masa generoasă și moaca unui coleg mai degrabă curios de modul în care eu mă plictisesc la ședințe decât de orice altceva. Astfel că, momentan, singura modalitate de comunicare rămânea cea subtilă, dintre gândurile și intențiile proaspăt născute ale fiecăruia dintre noi, dar care, agile și maturizate rapid, reușeau să se întâlnească într-o dimensiune superioară celei în care câteva zeci de minți se prinseseră în hora modernă a ipocriziei.
La pauză, simțeam că ezită. Timiditatea lui mi s-a părut delicată, neviciată. Nu e prima dată când am o ușoară sensibilitate pentru o atitudine grațioasă din partea unui bărbat. Însă este un sentiment care rămâne suspendat, a cărui finalitate nu o poate decide decât ulteriorul său comportament. Nu s-a apropiat, dar, după pauză, revenind mai târziu în sala de ședințe, am avut surpriza să văd că schimbase locul și că s-a așezat lângă mine. Colegul meu îi arunca deja săgeți otrăvite în câmp deschis, căutând prilej să-i găsească nod în papură. M-am așezat ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, câștigasem bătălia inițială fără să ridic un deget.
Doi străini unul lângă altul. Sobri, serioși, distanți. La suprafață, totul era normal. Totul părea normal. Însă tensiunea se acutizase, o vagă agitație pusese stăpânire pe toată lumea. Îl zăresc cu coada ochiului cum își pierde treptat calmul și cum freamătă în costumul scrobit, în timp ce butonează concentrat dispozitivul electronic. Nu știu ce face, dar bănuiesc și nu mă pot abține să nu zâmbesc, atunci când pe chatul intern al companiei primesc un mesaj privat de la un anume M. Știu instantaneu că este el, după zelul cu care urmărește acum cum directorul dă de pereți cu unul dintre departamente, de altfel, nimic nou.
Mesajul este unul amuzant și brusc am senzația că suntem liceeni puși pe șotii în timpul complicatei și enervantei ore de latină. Numai că în loc de ghionturi și bilețele, folosim cu încredere instrumentele puse la dispoziție de companie și modernitate. Nu-i răspund imediat, dar trebuie s-o fac, căci m-a văzut deja că zâmbesc. De la locul lui, colegul ultra interesat de viața mea mai are puțin și face un atac de nervi. Profită că discuția este de așa natură, cere să ia cuvântul și începe să-l critice direct, fără menajamente și fără argumente, pe M.
M se înroșește, colericul vorbitor se înroșește și mai tare, iar eu mă ridic și ies din ședință, ca nu cumva să fac o criză de râs în cel mai puțin potrivit moment. Mă duc pe terasă și-mi aprind o țigară salvatoare. De unde sunt, prin fereastra generoasă a sălii de conferințe, văd toată acțiunea. Desigur, sunt și eu expusă, dar nu mă interesează. Nu aud ce se discută, dar conflictul pare să moară repede, nu e timp ca subalternii să critice, ăsta este doar privilegiul șefilor. Îl văd că se ridică și iese din sală. Știu că vine după mine – deși nu apucasem să-i răspund la mesaj – și mă retrag într-o zonă ferită, căci altfel ar însemna să se suspende ședința ca jumătate din companie să ne poată urmări ca la teatru.
Când stabilim contactul vizual, zâmbetele își desprind aripile, își iau zborul și se îmbrățișează firesc. Se prezintă formal și galant și-și cere scuze pentru schimbarea locului, dar și pentru mesaj. Continui să fumez și să zâmbesc fără să-i spun nimic. E cel mai greu să comunici atunci când nu ai niciun fel de feedback din partea interlocutorului. Tendința e să continui să vorbești, să trimiți mesaje, oricum, numai să le trimiți, cu speranța că, odată și odată, vei primi un feedback și asta în timp ce-ți spui, pe o voce din off, total neutru, că deja debitezi prostii de vreo cinci minute. Minim.
Dar M nu cade în capcană. Tace, dintr-odată relaxat, și-și aprinde și el o țigară. Fumăm în tăcere câteva minute, privindu-ne intens în ochi. Ca din greșeală, face o mișcare stângace și m-atinge. Un fior fierbinte se naște între omoplați și se scurge pe mii de cărări instantaneu săpate în carne, către pelvis. Păstrez poziția, dar răul este deja făcut. Și după cum se fâstâcește, îmi dau seama că de ambele părți. E clar că niciunul dintre noi nu mai are de gând să se întoarcă în sală, cu orice posibil risc. Mă invită să luăm prânzul împreună, deși peste nici jumătate de oră urmează să se servească masa pentru toată lumea. Dar niciodată conformismul nu mi-a ținut de foame.
Accept simplu.
Fragment din volumul 1 al trilogiei „Confesiunile unei fete rele”
