Ritmul interior al fiecăruia dintre noi are nevoie și de perioade lungi de monocolor. Pomii nu înfloresc tot anul. Își petrec luni întregi arătând golași, banali, aproape morți. Din afară, ai putea crede că nu se întâmplă nimic. Dar acolo, în tăcerea aceea nefardată, își adună resursele pentru ceea ce va urma.
Simți și tu greutatea aceea invizibilă, dar extrem de apăsătoare, care se așază în aer de fiecare dată când cineva te întreabă simplu: „Ei, ce ai mai făcut în ultima vreme?”
Răspunsul așteptat pare să fie mereu un mic trailer de film: un proiect nou, o călătorie spontană, o dramă rezolvată spectaculos, o pasiune redescoperită sau măcar un plan măreț pentru weekend. Dacă spui pur și simplu: „Păi… nimic special. Am citit puțin, am udat plantele, m-am uitat pe fereastră și am dormit devreme”, simți cum conversația își pierde din combustibil. Riști să pari neinteresant. Sau, mai rău, plictisitor.
Dar adevărul pe care mulți dintre noi îl purtăm în suflet și îl spunem rar cu voce tare este acesta: suntem obosiți de propriul spectacol.
