Cu cât este mai lipsit de inteligență, cu atât omul încearcă mai abitir să iasă în evidență. Să se afirme, să-l vadă lumea, să fie el moț în ploț, buricul tuturor întâmplărilor, de parcă prezența sa ar aporta ceva de valoare, de parcă ar avea ceva valid de spus, de parcă ar avea alt scop decât acela de a se face cunoscut, de a-l vedea lumea, de a deveni „popular” și, de ce nu, celebru. Și are dreptate. Cu cât este mai ridicol, cu atât este mai des arătat cu degetul și primește mai multă atenție. Și deși este recunoscut, fără echivoc de cele mai multe ori, ca fiind ceea ce este, el consideră că și-a atins obiectivul și că a devenit cunoscut. Acum lumea știe că el este prost. Toată lumea, că asta era ideea. Dar nu-l deranjează pentru că el nu știe. Și ceea ce nu știm, nu există, corect?
Nu degeaba se spune că „prostul dacă nu-i fudul parcă nu e prost destul”. Prostul ține cu tot dinadinsul să epateze cu golul său sufletesc, cu orizonturile sale retezate, cu ignoranța sa copleșitoare, cu lipsa sa desăvârșită de bun simț. Pentru el nu există o largă serie de valori și principii, pentru simplul fapt că-i sunt inaccesibile. În schimb, calcă accelerația când este vorba de lipsuri și defecte, remarcându-se prin logoree plină de nonsensuri și aberații, datul cu părerea fiind pentru el esențial în această viață. Și de când cu accesul liber la rețelele de socializare, se manifestă plenar, necenzurat, în primul rând, acolo unde-i place, făcând mult zgomot pentru nimic și bătându-se în piept cu inepții pentru care oricine altcineva ar intra în pământ de rușine. Dar nu el, care le susține sus și tare, pe un ton războinic și pe principiul „cine nu e cu mine e împotriva mea”, având cumva impresia că este singurul de pe planetă care are dreptul la o părere personală, că doar el este unicul deținător al adevărului absolut. Mai mult, se avântă în subiecte care-l depășesc cu mult, argumentele sale fiind agresivitatea și tupeul, invadând discuții unde nu este invitat, dar pentru el asta nici nu contează. Să se bage în seamă, să facă gălăgie, să demonstreze lumii ce minte sclipitoare (n-)are și asta cu orice preț.
Să nu te aștepți de la el să înțeleagă ceva, să-și conștientizeze situația, să aibă compasiune sau să-și recunoască vreodată greșelile.
Să nu te aștepți la toleranță sau respect. Decât să-i adresezi o rugăminte, mai bine o faci bucățele și-o înghiți cu apă.
Să nu ai pretenția să comunici cu el, să nu ai senzația că pricepe ce-i spui sau ce-l rogi, după caz. Tot ce-i spui se va lovi de un zid impenetrabil. Acum și-ntotdeauna. Nu-ți fă iluzii că situația se va schimba vreodată!
Să nu ai senzația că-i pasă de ceva, în afară de propria afirmare pentru care mijloacele sunt scuzate de mult.
Să nu te mire vreodată răutatea sa. Prostia și răutatea merg de multe ori mână în mână și, trebuie să ții minte, este o combinație fatală.
Să nu te miri nici dacă le știe pe toate, dacă vorbește cel mai tare și dacă e gata să meargă până în pânzele albe doar de dragul contradicției. De altfel, numai cineva din aceeași ligă ajunge până acolo cu el, astfel încât, privindu-i, ai senzația că ai descoperit secretul ce stă la baza unui perpetuum mobile.
Să nu te mire că pășește țanțos, arogant, cu nasul pe foarte sus. Atât de sus, că, deși se împiedică mereu de pragul de jos, se comportă ca și când ar fi făcut o tumbă de olimpiadă.
Să nu te sperie că, dacă îi arăți alb, zice că-i negru și e în stare să susțină asta oricând, oricum, oricât, cu atâta încăpățânare, încât îți vine și ție să zici ca el, numai să scapi. Ei, el nici măcar nu știe asta, insistă doar pentru că nu are altă idee ți habar nu are ce altceva să facă.
Să nu insiști cu nimic în fața lui, nu ai sorți de izbândă nici cu dreptatea de gât. Pe principiul „crezi ce e sau ce spun eu?”. El crede, să știi.
Și nu în ultimul rând, să nu ai nicio așteptare de la el, căci și-a atins nivelul de „perfecțiune” și nu are de gând să schimbe nimic vreodată.
