Ipocrizia – prima dintre măști, cea mai iubită, cea mai valoroasă, cea mai spectaculoasă și eficientă. La adăpostul ei, oricine se transformă în zână sau zmeu, nu neapărat după caz.
Când femeia cu aspirații de prințesă nu mai știe ce să facă să dovedească cine nu e, dar vrea să pară, atunci nimic nu e prea mult, nimic nu-i stă în cale, mai ales adevărul despre ea însăși. De aici până la a purta masca zmeului nu este decât un click. Amazoană a unei revolte inexistente, militantă a unei realități închipuite pe care numai ea și cele asemenea ei o pot vedea – ce de înțeles nu se pune problema – femeia-zmeu inventează minciuni și le apără cu prețul vieții.
A celei falsificate, desigur, pentru ochii curioși ai altor femei și pentru cei cam apatici ai masculilor din raza lor vizuală. Femeia-zmeu știe tot, plutește deasupra certitudinilor și, dacă vrea – și vrea mai tot timpul – face ea altele noi din vorbe și atât, fiind suficiente prostimii care-i pică în capcana mieroasă, adulând-o. Femeia-zmeu nu are nevoie de nimeni și de nimic, e completă și nefisurabilă, cu excepția momentelor de intimitate când simte că e goală pe dinăuntru. Și atunci, într-un gest de reparare istorică a acestei simțiri nesimțite, se dezgolește și pe dinafară. Pentru că poate sau cel puțin așa îi place ei să creadă. Femeia-zmeu tună și fulgeră axiome, din vârful lanțului trofic, privind cu scârbă la cei și cele nu-i sunt – desigur, încă – prozeliți.
În opoziție, bărbatul care se ascunde după fusta amplă și bună de acoperiș deasupra capului a mamei sau a altei ființe feminine, de obicei cu mai multe c**ie la purtător decât el însuși devine bărbatul-zână, întruchiparea delicateței sufletești grețos de excesive și adevăratei grații supranaturale. Numai o inimă depilată brazilian și un fund strâns în jurul morcovului fricii de propria menire ca ale lui pot să acceadă la acest strat superior al evoluției masculine actuale.
Bărbatul-zână nu are baghetă magică și nici nu apare prin reclame TV de un gust îndoielnic, el are o baghetă cu care nu știe ce să facă și apare prin vestiare feminine, smiorcăindu-și nasul și împuțind atmosfera cu elucubrațiile sale rafinate precum alcoolul din gumari. Vorbește suspect de mult pentru un bărbat și consumă suspect de mult accesorii atribuite de misoginii nenorociți doar sexului slabfrumos feminin! (puțină corectitudine politică, da?)
Femeia-zmeu și bărbatul-zână fac casă bună, nu-i deranjați, sunt ocupați cu schimbul de roluri și cu căutarea sensului pierdut și declarat, oricum, nul.
Dar problema e alta. Că suntem ipocriți și purtăm zâmbetele altora s-a mai văzut și o să se mai vadă – că nici arta prefacerii nu o stăpânim tocmai bine. Problema este că ne identificăm cu măștile prost alese, aruncând la gunoi ce a mai rămas netăvălit din propria identitate.
PS: Și, în ceea ce mă privește, parcă și mie mi se dezlipește masca tot mai greu…
