E clar, nu m-a recunoscut…

0
1279

Oprisem la trecerea de pietoni în ultimul moment. Nu aveam viteză, doar gândurile mult mai departe de orașul puturos de sfârșit de toamnă. Din obișnuință, am dus mâna în dreptul scaunului din dreapta, ca și când aș fi vrut să împiedic o imaginară persoană să se lovească, din cauza frânei, de bord. Gestul meu s-a oprit blând pe scaunul gol și atunci am conștientizat că este așa de mult timp. Nu am regretat, dar nici nu am jubilat, însă momentul a fost înregistrat în zona micro-revelațiilor care, în timp, ne transformă.

Oprisem să treacă un bărbat între două vârste, înalt, cu fața acoperită de o pălărie ușor neasortată la strada pe care trecea. Înainte să pună însă primul picior pe trecere, s-a uitat la mine, și-a dus mâna dreaptă în dreptul inimii și a făcut sper mine o înclinare ușoară, în semn de mulțumire Apoi a zâmbit. Nu i-am zărit în nicio secundă ochii, însă zâmbetul… Zâmbetul îmi era cumplit de familiar. Călătorea acum de la ani lumină distanță, dintr-un trecut făcut pachet și expediat către Hades, cu predare personală.

Ai dreptate, iubirea a murit. Și eu, încet, odată cu ea…” au fost ultimele cuvinte pe care mi le scrisese vreodată N. După internarea lui, încetase să-mi mai scrie și nici nu mai aflasem nimic despre el, nici măcar dacă mai era viu sau nu, chit că, pentru mine, el murise de mult. Și acum… acum zâmbetul lui traversa strada, viu și aparent bine-mersi, iar mâna lui dreaptă îmi mulțumise așezată în dreptul inimii. Nu, nu aveam niciun dubiu, era el, deși nu-i văzusem fața toată, iar anii scurși între noi se jucaseră neglijent cu ființa lui. Aș fi preferat să nu mă vadă, căci dacă aș fi intuit că ar fi putut fi el (ce naiba să caute acolo?), aș trecut în trombă, fără să opresc, dar fără să vreau să-l accidentez, cum poate aș fi putut dori atunci, la plecare…

Trecuse fără să întoarcă capul, fără să tresară, fără nicio ezitare. E clar, nu m-a recunoscut și asta a făcut ca întreg momentul să primească un mare delete. Nefirească potrivire de momente, nu? Revelația singurătății să fie urmată chiar de apariția lui? Dar oricât aș ține eu la semne, acesta nu era unul care să-mi convină. Mi-am promis să-i inventez o altă semnificație, complet diferită de cea pe care, sigur, i-aș fi conferit-o atunci, în cealaltă viață a mea.

Da, s-a întâmplat să aflu când a fost internat (oare cu ce diagnostic?), nu am aflat că a fost eliberat (vindecat oare?), dar întâmplarea (tot ea, să zicem!) a făcut în așa fel încât nu doar să aflu, ci să-l văd și să mă bucur o dată în plus că deciziile cele mai grele sunt, de fapt, sunt și cele mai bune. Aveam dovada în fața mea…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

Sunt de acord