Ieri toată lumea a rânjit de complezență și cele mai norocoase au primit flori sau atenții. Chiar și cele dărâmate pe dinăuntru au făcut un efort să pară senine, complete. Nu, mai bine zis, să pară în rând cu lumea, să mimeze forma, de dorul conținutului sau poate doar de rușinea lipsei lui. Iar mima asta, în viața reală sau doar pe internet, este cea mai crudă și, totodată, rafinată tortură.
Dacă nu am fi într-o permanentă competiție cu ceilalți, poate că am mai avea o șansă să ne vedem cu adevărat de propria viață și de ce ne lipsește, în loc să încercăm să obținem diverse doar pentru că ceilalți le-au bifat deja și nu că ne-ar trebui în mod special…
Dar cum să rămâi pe dinafara curentului?
Cum să nu mergi cu turma într-o direcție imprecisă și poate complet străină de cine ești și ce vrei?
Cum să nu arăți lumii una sau alta, în funcție de cerințele la zi ale trendului?
Cum să nu te lauzi că ești buricul universului, cu tone de flori, cadouri și surprize din partea unui partener cel mai adesea inexistent?
Cum să pari o nefericită, când Facebook-ul dă pe afară de atâtea femei împlinite?
Cum să recunoști că ești cine ești, așa cum ești, în una dintre trecătoarele etape ale vieții tale, când restul lumii a ajuns deja în punctul terminus Paradis și de acolo nu se mai dă dusă?
Cum să admiți că ești într-o continuă evoluție, cu inerente defecte și greșeli pe care, cu siguranță, urmează să le faci, când ceilalți deja au atins perfecțiunea?
Cum?
Dar, în același timp, cum să fii atât de superficial și să te renegi doar de dragul unor momente pe care ți le imaginezi de admirație, când, de fapt, ele sunt mai mult de invidie, chiar dacă toată lumea acceptă convenția unui teatru ieftin, jucat de cabotini?
Asta contează?
Din fericire, ziua de ieri a trecut. Din păcate, ifosele, fițele și figurile, nu.
