Uneori, cu teamă, simt că-mi scapă sufletul din lesă şi o ia razna pe coclaurile iubirilor pierdute. Se încăpățânează să hălăduiască prin locurile interzise ale trecutului, în cele mai fericite zile ale sale, acelea care s-au scrijelit adânc în memoria mea afectivă.
Retrăiește la infinit clipe pe care le-ar vrea eterne, momente care i-au rămas înfipte în coaste și cu care nu știe ce să facă. Uneori, îi vine să urle de disperare, alteori, de fericirea de a evada, dar, de cele mai multe ori, îi vine să-și jelească iubirile moarte prematur, nenuntite. Iar întoarcerea este mereu dureroasă, căci prezentul nu este altceva decât suma urmărilor unor alegeri proaste, urmări pe care nu și le-a asumat niciodată până la capăt şi din cauza cărora suferă ca un animal rănit.
Mi-e teamă că într-o zi nu se va mai întoarce. Mi-e teamă că într-o zi își va lua viața în dinți și va fugi definitiv cu ea, asumându-și (de data asta) orice risc, orice consecință.
Mi-e teamă că într-o zi își va aduna tot curajul – uitând că l-am condamnat la lașitate de atâția ani – şi va încheia brusc și definitiv acest capitol inutil și trist, ale cărui lecții au venit criptate. Și îmi mai este teamă că în acea zi eu nu voi fi gata să învăț fericirea şi că voi continua să prefer, în locu-i, deznădejdea. Și îmi mai este teamă că nu-i va păsa deloc de toate astea și că, dacă nu-l voi urma, voi rămâne doar un mort viu care-i imită pe cei din jur şi care se preface că trăiește. Îmi este teamă că mă va trăda, așa cum și eu, la rândul meu, o fac de foarte mult timp.
Așa că nu-mi pot permite luxul de-a sta cu brațele în sân, asistând temătoare și neputincioasă la propria-mi prăbușire. Tocmai de aceea, într-una din zilele acestea, va trebui să mă scutur, să mă trezesc și, în sfârșit, să… înaintez nenorocita aia de cerere de divorț.
